nwradu blog

established 2006

Eu din postul scris de George R.R. Martin pe blogul său înţeleg că e aproape gata cu al 5-lea volum din A Song of Ice and Fire, pentru cei ce urmăresc seria. Îi iese atât de lung încât se gândeşte să mute câteva capitole în a 6-a carte, The Winds of Winter. Volumul 5, Dance With Dragons, ar trebui să se desfăşoare în paralel cu volumul 4, ultimul publicat, urmărind ce face cealaltă jumătate din personaje în acelaşi interval de timp. Bănuiesc că nu numai eu aştept cu interes noua carte şi apoi pe restul din serie.

Citeam acum câteva luni pe net despre influenţa pe care romanul lui Salinger, De veghe în lanul de secară, a avut-o asupra societăţii americane şi mă gândeam că trebuie să recitesc şi eu această carte. Am citit-o acum mulţi ani, când eram mai mic şi mai necopt; am vrut să văd doar ce pățește Caulfield, fără să mă gândesc prea mult la motivele şi semnificaţia acţiunilor sale, şi cred că tocmai aici este farmecul romanului. Acum îmi mai aduc aminte doar de celebra problemă a răţuştelor de pe lacul din Central Park şi ce se întâmplă cu ele atunci când vine iarna şi îngheaţă apă.

J.D. Salinger a murit ieri, la 91 de ani, din cauza naturale [CNN]. Mi-am adus aminte de Catcher in the Rye şi că intenţionam să o recitesc. O voi face cu prima ocazie, deși rareori mi se întâmplă să mă intereseze astfel o carte scrisă acum 59 de ani.

Molvania este o parodie de ghid de călătorie într-o ţară ficţională din Europa de Est, făcut de nişte australieni ce vor să facă mişto de noi. Numele întreg este Molvania: un ţinut încă neatins de stomatologia modernă şi prezintă sfaturi de vizitare a unei țări ce în istoria ei a fost stăpânită de tirani, aliată cu nemţii şi apoi cucerită de Uniunea Sovietică, iar după căderea comunismului în 1990 a ajuns o dictatură condusă de un guvern corupt. Sunt cunoscut, nu?

Molvanîa is described as a very poor and rural country, heavily polluted and geographically barren. The infrastructure is terrible, with necessities such as electricity, clean water, and indoor plumbing being rare finds, largely due to bureaucratic incompetence. Though the tour guide tries to explain otherwise, there is little to do in the country, as all hotels are tiny, filthy, and dilapidated, the ethnic cuisine is disgusting, and the “tourist attractions” are all boring and overpriced. The Molvanîan people in turn are portrayed as being generally rude, dirty, and at times a bit psychotic, with numerous bizarre and illogical beliefs and traditions.

A fost gândită că o parodie, adunând toate clişeele despre Europa de Est, dar din păcate este perfect adevărată pentru ţara noastră. Fiecare cuvânt din descrierea de mai sus ni se potriveşte ca o mănuşă, deşi pun pariu că autorii nici măcar nu au fost pe aici şi susţin că România ar fi doar vecină cu această ţară (OK, se potrivește și Moldovei, dar nu e mare diferență). Noi combatem A Land Untouched by Modern Dentistry cu A Land of Choice, dar nu suntem convingători. Măcar nu-i și Elbonia tot aici.

via Wikipedia.

Nu, n-are nici o legătură cu Cartea Cărţilor şi Memo.

Am găsit în Diverta cărţile de mai jos. Printre titluri e şi Cartea Băieţilor – Cum să supravieţuieşti oriunde şi oricând, Cartea Fetelor – Cum să fii cea mai bună în toate şi Cartea Fetelor – Cum să străluceşti în orice situaţie. Super, nu? Se pare că la băieți e vorba doar de supraviețuire, în timp ce la fete e mai complicată viața.

M-am uitat un pic pe cea a băieţilor. Unele sfaturi sunt practice, gen Cum să faci un nod care se dezleagă uşor sau Cum să te orientezi cu ajutorul busolei sau Cum să aprinzi un foc. Altele, precum Cum să eviţi să fii atacat de un urs polar sau Cum să supravieţuieşti unui hipopotam flămând, ar trebui să aibă un singur răspuns scris mare pe pagina, anume “nu te du în acele zone, idiotule!”. Cum să supravieţuieşti la discotecă şcolii…

La fete e mai amuzant. Cartea care te învaţă cum să fii ce mai bună din lume la orice e făcută parcă pentru fete ce trăiesc într-o lume de basm precum cea din desenele animate, înconjurate de voie bună, oameni veseli, rândunele ciripitoare şi flori larg deschise. Din acest motiv te învaţă să faci un pampon, să ghiceşti în palmă, să pui de mâncare păsărelelor, să faci un chip dintr-un ou :|, să ai grijă de puii de găină, să faci un cristal (aici întrebarea mai bună ar fi de ce ai vrea să faci un cristal) şi alte sfaturi care te pot transforma în Sandi Belle sau într-o fată bună la toate (în mod dezamăgitor, despre cum să excelezi la sex oral nu e scris nimic).

Cum să străluceşti în orice situaţie e pentru Cenuşăreasa care merge la bal şi nu ştie ce trebuie să facă acolo (sfat gratis: nu-ţi pierde un pantof, e semn de idioţenie).

• Cum să te dai jos cu graţie dintr-o limuzină (Britney Spears a picat acest test, pentru că n-a citit cartea)
• Cum să coborî treptele (cu grijă)
• Cum să-ţi săruţi prietena (oooh)… în aer (damn).
• Cum să scapi de coşuri (decolteu generos şi nu mai observă nimeni coşurile)
• Cum să ai ochi luminoşi (sfat gratis: stai pe un drum naţional, pe centrul său, în toiul nopţii).
• Cum să faci o piruetă perfectă (caută un bar de striptease și învaţă acolo)
• Cum să dai impresia că ştii să dansezi flamenco

Altele sunt bune şi în viaţa de zi cu zi:

• Cum să plângi la o nuntă (sfat: nu plânge, că nu e înmormântare)
• Cum să nu mai ai ochi umflaţi (părăseşte-l dacă te bate aşa rău)
• Cum să arăţi superb fără cheltuială (nu purta haine)
• Cum să arăţi bine în cizme de cauciuc (nu purta haine)
• Cum să pozezi (aţi ghicit… nu purta haine)
• Cum să scapi de valurile de fani (poartă haine)
• Cum să mimezi cu succes o melodie (dă-l naibii de karaoke, mai bine te învăţa cum să mimezi un orgasm)

Vreo 40 de lei fiecare, dacă mai ţin bine minte. Cuprinsul e foarte generos, îl găsiţi în imaginile de mai jos.

Bine aţi venit la a treia ediţie a premiilor nwradu, care recunoaşte meritele filmelor, serialelor, melodiilor şi gadgeturilor ce l-au impresionat pe autorul acestui minunat blog. A mai trecut un an, tragem linie şi adunăm:

• Cel mai bun film: Star Trek.
• Cea mai bună comedie: Adventureland (n-am scris despre el, dar e mişto filmul).
• Cel mai bun film de acţiune: G.I. Joe.
• Cel mai dezamăgitor film cu pretenţii: Transformers 2, plictisitor şi neinteresant. Şi Funny People, Watchmen, Jennifer’s Body sunt chiar în spate.
• Premiul “nu-mi vine să cred că mă uit la prostia asta”: Watchmen.
• Cea mai marfă actriţă: Kristen Stewart. Anul acesta n-am văzut filme cu femei frumoase (nu socotim pornografia aici), în afară de Anne Hathaway în Bride Wars, dar am pus-o anul trecut pe primul loc.
• Cel mai bun serial: Lost, sezonul 5.
• Cel mai dezamăgitor serial: Warehouse 13. La Heroes nici nu m-am mai uitat.
• Serialul cel mai aşteptat să revină: Lost, sezonul 6.
• Gadgetul pe care mi-l doresc cel mai mult: Un HTC Hero cu tastatură QWERTY, când o apărea.
• Artistul anului: Susan Boyle.
• Cea mai bună melodie: Poker Face – Lady Gaga.
• Cel mai bun moment din sport: Button şi Brawn GP câştigând campionatul mondial de Formula 1, la debutul echipei în acest sport.
• Cel mai dezamăgitor moment din sport: Naţionala de handbal a României, pe hârtie mereu favorită la trofeu, în practică mereu pe locul 8. În mod normal aş fi zis că echipa naţională de fotbal a dezamăgit, dar cu asta ne-am obişnuit deja.
• Cel mai bun joc PC jucat în 2009: Dragon Age: Origins.
• Cea mai bună carte citită în 2009: Steaua Pandorei, de Peter Hamilton.

Şi aşa începe 2010. Aştept să văd Sherlock Holmes, Iron Man 2, Salt şi încă un Harry Potter. Mă joc rar pe calculator şi doar titluri excepţionale, aşa că momentan am doar Mass Effect 2 în vizor (apare la sfârşitul lui ianuarie) şi sper să fac rost de un Playstation 2 şi 3 ca să joc seria Final Fantasy. La capitolul seriale vreau să revină Lost, Supernatural şi Dexter şi să vedem dacă începe şi altceva la fel de bun. În septembrie ar trebui să apară ultima carte din trilogia Void a lui Peter Hamilton şi poate chiar şi George R.R. Martin reuşeşte să termine a 5-a carte din seria Song of Ice and Fire, ca apoi să scoată şi volumele 6 şi 7, de preferinţă înainte să mi se nască nepoţii.

Urmăriți și premiile din 2008 și 2007.

Un comentariu lăsat în postul cu Nemira spune:

dispariţia librăriilor nu e numai un semn al evoluţiei. E şi un semn al inculturii generaţiilor din prezent.

Eu am afirmat că librăriile tradiţionale dispar pentru că sunt înlocuite de magazinele online care vând cărţi mai rapid și mai eficient. Nu sunt însă de acord cu faptul că ar fi un semn al inculturii din prezent.

Cum văd eu cultura? Aceasta nu se poate face cu forţa şi nici oferi pe tavă. Trebuie să o vrea omul. Iar dacă o vrea, o caută singur. Nu citeşti Pe Aripile Vântului pentru că ai intrat din greşeală într-o librărie ca să te adăposteşti de ploaie, iar cartea aceasta era prima pe raft şi la reducere substanţială şi acesta e motivul pentru care ai citit-o din scoarţă în scoarţă. Nu, o citeşti poate pentru că auzi că este o capodoperă a culturii universale, pentru că auzi că filmul este foarte celebru, pentru că la “Te pui cu blondele” a fost şi “cum se numea moşia lui Scarlett O’Hara?” printre întrebările puse. Motivul în sine nu contează, important este că te-ai decis să citeşti cartea, iar în acel moment nu mai e important dacă o obţii din librărie, de pe Amazon, de la un prieten sau din biblioteca bunicii. Cultura o cauţi singur, vrei să ştii mai mult, vrei să cunoşti creaţiile celebre ale lumii. Iar data viitoare când vei auzi pe cineva spunând “mă voi gândi mâine la asta”, vei zâmbi pentru că mai ştii pe cineva care spunea aşa. Nu te poate face să reții asta cu forța, aşa cum nu te poate nimeni împiedica să ajungi la o carte.

În al doilea rând, nu cred că doar prin cărţi “se face cultură”. Poate asta e ideea părinţilor noştri, care nu aveau televiziune, nu aveau Internet, nu aveau acces la informaţii, aveau doar cărţi şi le citeau poate din plictiseală, nu neapărat din interes cultural. Acum poţi să îţi măreşti orizontul de cunoaştere prin atâtea mijloace încât cărţile au rămas cea mai lentă dintre ele. Lumea evoluează.

Editura Nemira intră în faliment (EVZ), de fapt o reorganizare judiciară sub protecţia insolvenţei. Mi se pare o consecinţă directă a preţului mare, mult prea mare, nejustificat de mare, al cărţilor în România. Chiar nu-mi pasă de coturile de tipărire, de traducere și de drepturile de publicare. Dacă Amazon poate vinde o carte cu 10 dolari, atunci nu pot să accept că aceeaşi carte să aibă alt preţ în România. Hai să facem o comparaţie de preţ între Nemira şi Amazon.com pe câteva titluri găsite pe site-ul editurii.

• Peter Hamilton – Disfuncţia Realităţii: Amazon 34 lei, Nemira 65 lei.
• George RR Martin – Festinul Ciorilor: Amazon 32 lei, Nemira 37 lei
• George RR Martin – Iureşul săbiilor: Amazon 23,5 lei, Nemira 65 lei.

Asta ca să numesc câteva cărţi citite de mine recent. Păi îmi pare rău pentru o afacere românească, dar banii sunt ai mei şi prefer atunci să iau de unde e mai ieftin, adică de pe Amazon. Nu mai zic că pe mine personal mă încântă să citesc cartea în limba originală a autorului. Cărţile mi se pare normal să aibă acelaşi preţ în orice ţară, ca şi automobilele, plăcile video, CD-urile cu muzică sau litrul de benzina. Nu sunt costuri suplimentare care să ţină de regiune, nu e cine ştie ce materie primă rară sau tehnologie avansată.

Abia îi aştept la cotitură pe cei de la Editura RAO. Ăştia sunt chiar nesimţiţi:

• Dan Brown – Simbolul Pierdut: Amazon 35 lei, RAO 60 de lei.
• Stephenie Meyer – Amurg: Amazon 16,2 lei, RAO 46 lei.
• Stephenie Meyer – Lună Nouă: Amazon 12,53 lei, RAO 46 lei.

Un lucru voi regreta dacă dispare Nemira, anume că vor priva cititorii romani (care nu vor cartea în engleză) de volume bune precum cele ale lui Hamilton şi cine ştie câte altele pe care ei le-au adus şi le-au publicat la noi. Dar doar pentru că aduci cărţi bune nu înseamnă că poţi cere dublu pe ele.

Am destul de multe subiecte şi fotografii de pus pe blog, dar zilele acestea toate momentele libere mi-au fost acaparate de două elemente subversive:

1. Seria de cărţi Night’s Dawn a lui Peter Hamilton, un SF complex, mai mare şi decât Steaua Pandorei. Îmi place cum scrie Hamilton, am citit seria Pandorei, am citit primele 2 cărţi din trilogia Void şi aştept să o publice şi pe ultima, iar între timp am trecut la primele sale cărţi. Tot pe diverse planete, tot cu multe personaje, cu un conflict între oameni şi sufletele celor morţi care găsesc o cale să se întoarcă în lumea noastră, posedând corpurile oamenilor. Şi e mult de citit, de câteva săptămâni tot trag tare, dar abia termin volumul 2 din cele 3. Detalii pe Wikipedia, pentru curioși.
2. Dragon Age Origins, un RPG făcut de Bioware în stilul Knights of the Old Republic şi Jade Empire, dar mai cu monştri, cavaleri şi săbii. Abia l-am început, dar te prinde şi vrei să vezi ce se mai întâmplă în continuare şi unde vei ajunge. Nu m-am mai jucat de mult pe calculator, dar ăsta merită. Şi mai am şi Call of Duty Modern Warfare 2 aşteptându-mă.

Oare cartea din stânga conține aceleași filme ca și cea din dreapta? Că altfel… pe care o citești? Dacă ratezi unul din filmele ce trebuie văzute într-o viață, pentru că ai cumpărat volumul mai slab?

Am citit cea mai recentă carte a lui Dan Brown, numită Simbolul pierdut. Plictisitoare şi dezamăgitoare, aş cataloga-o. Îngeri şi demoni a fost un roman bun de acţiune şi mister, iar Codul lui Da Vinci a avut pe lângă o acţiune bună şi nişte teorii destul de interesante despre simbolurile creştine. Simbolul pierdut nu are nimic decât nişte informaţii despre masoni şi ritualurile lor, plus o continuă căutare a unui mister care nu este niciodată bine explicat ce reprezintă de fapt. Trece aproape toată cartea şi nu afli pentru ce se omorau de zor personajele şi ce căutau prin Washington. Nu mai zic că pornește de la o premiză foarte idioată, anume că un om tatuat pe tot corpul ar putea ca ani la rândul să ascundă asta prin machiaj și fond de ten și peruci și chiar să ajungă în cel mai înalt cerc al masoneriei, deși avea un nume fals și doar de câțiva ani apăruse și el în oraș, ca o floare. Personajele din carte observă imediat că poartă machiaj, dar masonii care l-au văzut inclusiv dezbrăcat în zeci de ritualuri probabil erau orbi.

În plus, cele două volume anterioare au şi un alt avantaj: acţiunea are loc în Vatican şi Roma, respectiv Paris şi Londra, locuri mai apropiate nouă. În schimb, în Washington eu n-am fost niciodată, n-am văzut cu ochii mei Capitoliul sau monumentul-obelisc al lui Washington sau celelalte locaţii din carte. Nu ştiu mare lucru nici despre viaţa “părinţilor” SUA, aşa că totul m-a lăsat destul de rece. În plus, m-am săturat şi de stilul lui Dan Brown de a scrie şi de faptul că personajul principal, Robert Langdon, ştie orice dar mereu pare un idiot care-şi dă seama de ce înseamnă un indiciu sau altul doar în ultimul moment sau eventual din întâmplare, când altcineva îl ajuta să-i “pice fisa”. E ca şi cum autorul ar fi terminat miliardele făcute de Codul lui Da Vinci şi a decis să scrie o carte care să imite perfect pe cea care i-a adus succesul anterior, dar asta e tot ce a făcut: a imitat, n-a adus nimic nou.