Un video-apel de pe ponton

Când am plecat prima oară din țară, cred că în 1997—în Italia—a fost foarte dificil să dau un telefon înapoi în România. Țin minte că am reușit până la urmă de la telefonul public¹ din holul unui hotel, folosind o cartelă telefonică achiziționată de la un chioșc de pe stradă. A fost nevoie de mai multe apeluri până să “sune”, iar de auzit s-a auzit foarte prost, țin minte că abia înțelegeam ce zicea tata și răspundeam mai mult pe ghicite. Creditul de pe cartelă s-a consumat după vreo 3 minute.

Fast-forward în 2019. Hotelul la care am stat în Krabi, Thailanda, era înconjurat de stânci și accesibil doar cu barca. A avut totuși un wireless bun și cu acoperire suficient de mare (și oricum, aveau 4G acolo, iar netul mobil este foarte ieftin) încât am putut face un apel video prin Facebook Messenger cu părinții mei vorbind chiar din capătul pontonului plutitor de la hotel, undeva la vreo 60-70 de metri de plajă, și totuși conversația s-a desfășurat foarte bine.

Mi-am pus căștile, m-am plimbat cu telefonul prin mână pe ponton și pe plajă, am comutat de câteva ori între camera frontală ca să mă vadă pe mine și cea principală² ca să le arăt plaja, apa, crabii și florile de frangipani. Videoconferința, apropo, era în trei. Mi-am sunat simultan ambii părinți prin Messenger și fiecare a răspuns pe telefonul său mobil. Mama era acasă, tata într-un autobuz din care a coborât ca să vorbească liniștit cu mine. În altă zi, a mers la fel de bine și prin Whatsapp.

Mi se pare foarte mișto de observat unde a ajuns tehnologia în astfel de domenii micuțe, poate nesemnificative, dar care ne fac viața mai ușoară și mai confortabilă. Tehnologia avansează constant și cu pași suficienți de mici încât uneori nici nu-i observăm, dar de asta mi se pare important să conștientizezi astfel de diferențe între două momente T1 și T2 îndepărtate. S-au schimbat multe.

Nici nu mai zic cum arăta un telefon mobil în 1997 (pentru cei care aveau, că în acel an abia se lansau Connex și Dialog în România) și faptul că acum Samsung-ul S10 din buzunar este un veritabil computer. Sau cum propriile mele obiceiuri de consum s-au mutat de la mesaje text spre apeluri video, că sunt mai simple și mai frumoase în astfel de momente.

Treaba asta mă face foarte curios să văd cum va arăta tehnologia peste alți 22 de ani. Sau peste 50 de ani. Aș vrea să spun că-mi pot imagina, dar adevărul este că nu pot. În 1997, în timp ce mă chinuiam să urlu “da, sunt bine!” în receptorul unui telefon public din Italia, nu mi-aș fi închipui că în 2019 voi face video-apeluri de pe o plajă.

În cartea The Age of Spiritual Machines din 1999, inventatorul american Raymond Kurzweil a propus ceea ce a numit “the law of accelerating returns”, în care spune că tehnologia avansează într-un ritm exponențial. Asta înseamnă, de exemplu, că diferența de tehnologie între 2039 și 2019 va fi mult mai mare decât cea dintre 2019 și 1999. Este clar că nu este valabilă pentru orice tip de tehnologie, că uneori apar niște praguri peste care nu se trece decât după multă vreme, dar pentru multe tehnologii da, Kurzweil are dreptate.

Din când în când, atunci când utilizați astăzi câte ceva ce pare uzual pentru noi, opriți-vă un moment și gândiți-vă cum era acum 20 de ani. S-ar putea să vă apară un zâmbet optimist pe buze.

1. Probabil că generațiile mai tinere nici nu știu ce este un telefon public.
2. La un moment dat am apăsat și un buton și mi-au apărut urechi de iepure și mustăți la nas, telefonul detectându-mi fața și punându-le unde trebuie. Oribil, dar… cool!