nwradu blog

established 2006

Am fost sâmbătă la eMag, ca să ridic un suport de TV (scriu mai multe despre el după ce îl montez pe perete). Parcă era carnavalul ciudaţilor acolo. Într-o parte a showroom-ului erau unii care se jucau în grup Guitar Hero (sau ceva în care cânţi la o chitară). O tipă bătea la tobe, iar alţi doi stăteau în spatele ei şi apăsau butoanele unor chitări, urmând instrucţiunile de pe televizor. Totul făcut pe muteşte, fără mare sonor, aşa că am avut ocazia să mă simt ca un surd la un concert rock.
Citeste in continuare »

Am găsit un handsfree interesant fabricat de Jabra, modelul BT325s. Ce e marfă la el este că are şi fir cu mufă audio, dar şi bluetooth. Cu alte cuvinte, poţi asculta la căşti muzica de la un iPod, iar prin bluetooth să fii conectat la un telefon mobil. Când primeşti un apel bănuiesc că se taie automat muzica şi vorbeşti la telefon.

Nu ştiam că există astfel de dispozitive. Mă cam miră preţul, e prea ieftin la doar 29 de lei. Nu l-am cumpărat, nu l-am testat și cred că e și greșit prețul pe site, așa că atenție dacă îl cumpărați.

Pe scurt, un coil gun. Înainte să râdeţi de numele bizar, aflat că înseamnă o armă ce accelerează proiectile metalice atrăgându-le prin câmpul electromagnetic produs de nişte bobine. E semi-automată, trage 14 proiectile înainte de a se încălzi prea mult şi, deşi 18 Jouli nu pare prea multă energie în comparaţie cu un pistol normal, accelerează proiectilul până la 110 km/h şi din filmul inclus se vede ce gaură face într-o bucată de PAL.

Mie nu-mi vine să cred că a făcut totul cu doar 100 de euro, mai ales având în vedere că arma arată şi bine (exceptând becul ăcela gigantic din vârful ei). Arată ca o armă din filmele SF cu marţieni. De invidiat este şi beciul tipului şi dotările pe care le are, plus efortul depus pentru videoclip, inclusiv filmările la 420 fps.

Atenţie, nu trebuie confundată cu un railgun, armă pe care o ştie toată lumea din Quake 2 şi filme precum Eraser. Railgun-ul, ca şi coilgun-ul, accelerează proiectile printr-un câmp electromagnetic, dar sistemul este diferit în special ca modalitate de lansare a glonţului. Când e vorba de railgun, au americanii unul instalat pe un vapor şi care lansează 10 proiectile pe minut care pot lovi cu o precizie de 5 metri o ţintă aflată la 370 de kilometri distanţă. Da, 370 kilometri. Costurile sunt mult mai mici decât ale unei rachete, aşa că astfel de arme vor fi cercetate în continuare.

Nu sunt fan Apple deoarece mi se par prea scumpe produsele lor. Nu sunt nici fan iPhone în particular, pentru că eu vreau cât mai puţine limitări în telefonul meu. Iar tabletele nu le-am înţeles niciodată. Ce poţi face cu una? O văd utilă doar pentru magazionerii care umblă printre rafturile depozitului şi notează pe ecran câte produse mai sunt în stoc şi ce mai trebuie comandat. Pentru restul oamenilor, forma clasică de netbook/notebook mi se pare dublu-avantajoasă: ecranul este protejat prin închiderea capacului şi are şi tastatură reală, înainte de toate. Din acest motiv spuneam pe la începutul anului ca nu mă interesează vreun tablet.

Apple lansează iPad. Specificaţiile principale sunt următoarele:

• ecran capacitiv de 9,7 inci, 1024 x 768 pixeli
• procesor 1 GHz făcut special pentru Apple
• 16, 32 sau 64 GB stocare
• boxă, microfon, Bluetooth, Wifi, opţional 3G
• construit pe platforma iPhone, e considerată un iPhone mai mare
• costă 500, 600 sau 700 USD, iar dacă vrei şi 3G se adaugă 130 USD în plus. Deci 630 USD cel mai ieftin.

Nimic neaşteptat aici. Personal mi se pare că arată ca o ramă foto digitală, nu ca un computer, dar asta e design-ul Apple. Am început și să văd unde ar fi utilă. La Starbucks mesele sunt destul de mici, aşa că e mai simplu să scoţi un iPad şi să-l butonezi, decât un laptop Apple. E utilă pentru cei ce nu vor un laptop întreg, ci doar un instrument pe care să citească un email, nişte ziare, să arate prietenilor câteva fotografii sau să facă un pic de browsing sau gaming atunci când se plictiseşte. Încep să mă întreb dacă în locul unui smartphone care face de toate, dar are un ecran mic de 3,5 inci, n-ar fi mai bună o combinaţie de telefon clasic pentru convorbiri şi tabletă pentru restul activităţilor.

Toate aceste idei se pot aplica oricărui tablet. Din păcate pentru iPad, e făcut de Apple:

• n-are multitasking, la fel ca pe iPhone. Cum să oferi un înlocuitor pentru netbookuri, dar fără multitasking? Ai ditamai ecranul, procesor puternic, dar nu suportă o chestie pe care o avea până şi Windows 3.1?
• n-are cartelă SIM normală, ci un micro SIM mai mic. Nu ştiu dacă se găseşte şi în România aşa ceva.
• un port USB n-ar fi stricat, pentru a conecta un stick sau o cameră foto.

Faza nasoală cu multitaskingul şi preţul destul de mare garantează că nu-mi voi cumpăra niciodată aşa ceva. Nu e pentru mine. Nu înțeleg nici de ce s-ar justifica prețul pentru utilizatorii ocazionali și fără pretenții de funcții avansate.

foto via Engadget.

Mă amuz citind pe Wikipedia un plan Nokia pentru telefoanele viitorului:

Nokia is working toward the future of phones and mobile communication devices with their new concept phone, the Nokia “Scentsory”. This new mobile device uses the sense of smell, sight, hearing, and touch to create a multiscensory environment for the caller. Scentsory would be able to detect, send, and emit smells, as well as radiate colors, lighting, and temperature from the environment of the caller. Dual screens can be used for personal video messaging as well as watching videos.

Scentsory e o idee veche, dar rămâne amuzantă. Ai vrea să-ţi mirosi persoana cu care comunici? Eu nu. Nu reuşesc să gândesc nici un motiv pentru care aş vrea ca telefonul să-mi transmită nu doar vocea apelatului, ci şi mirosul său, lumina, culorile şi temperatura de la locul unde se găseşte acum. Păi poate e pe veceu; face ciorba şi sarmale în bucătăria proprie; e în secţia de zincare; e afară în frig la -20 de grade şi îmi îngheaţă şi mie mâna pe telefon. Nu vreau. Nu mai zic de o întregă categorie de oameni cărora le miroase gura de la prea mult fumat sau alte cauze, de nu poţi sta lângă ei pentru un dialog. Din ăia de preferi să mergi în camera de alături şi să-i suni pe mobil, decât să vorbeşti față în faţă cu ei. Eh, acum nu se mai poate!

E bine că nu suntem în pericolul de a avea acest telefon prea curând. Aşa cum unii zic că în viitor maşinile vor zbura, ca în The Fifth Element, la fel şi Nokia spune că telefoanele vor transmite şi mirosul şi temperatura. Cândva, în viitor. Poate fi la anul, dar poate fi şi 2315. Din câte ştiu, încă nu există o soluţie pentru a genera atâtea mirosuri, darămite una care să fie integrată într-un mobil.

Proiectul oricum mi se pare un mare “fail” din start. Mai ţineţi mintea videotelefonia? Toată lumea credea că oamenii abia aşteaptă să adauge telefonului şi un ecran şi să vorbim toţi prin video-apeluri, văzându-ne față în faţă. Eh, a venit tehnologia şi nu o vrea nimeni, că nu are nimeni chef să fie văzut la orice oră cum e îmbrăcat, ce coafură are sau cu cine e în pat. De asta n-aţi văzut pe nimeni utilizând apeluri 3G, deşi reclama la acel serviciu s-a tot făcut încă de la lansare.

PS: Vă dați seama de potențialul de viruși pe un telefon tip Scentsory? Cum ar fi un virus care să-ți facă telefonul să emane miros de kkt la tine în buzunar? Sau de amoniac? Un virus care să declanșeze încălzirea telefonului până la cine știe ce temperaturi. Aia ne-ar lipsi.

Am mai scris pe aici de metode de modificare a ATM-urilor bancare pentru a fura banii ghinioniştilor ce nu sunt atenţi. Uneori se subţiază fanta bancomantului astfel încât cardul unui client să rămână blocat înăuntru, de unde hoţii îl recuperează ulterior, dar cea mai frecvent utilizată metodă este cea a clonării cardului.

Copierea se face prin adăugarea unui cititor de bandă magnetică peste fanta reală a bancomatului, astfel încât cardul tău trece întâi prin acel cititor. O cameră miniaturizată se utilizează pentru a-ţi filma mâna atunci când tastezi PIN-ul şi gata treaba, cu banda magnetică duplicată şi PIN-ul ştiut se poate face instant un alt card clonă cu al tău, cu care să-ţi fie scoşi toţi banii.

E important de ştiut cum arată un bancomat modificat. Poate mulţi îşi închipuie că apare o ditamai camera suplimentară în bancomat şi că peste acesta se adaugă încă un aparat masiv. După cum vedeţi în imaginile de mai jos, modificarea e neobservabilă.

Fanta suplimentară, care conţine cititorul de card, se aplica perfect peste cea reală şi nu iese în evidenţă. Înăuntru are un cititor de bandă magnetică, un card de memorie pentru a reţine datele şi o cameră video. Unele pot avea şi transmiţător, pentru a trimite prin 3G datele citite.

Camera video este micuţa gaură din partea stângă a imaginii, unde se află o cameră “pinhole”. Am lucrat cu astfel de camere şi au o rezoluţie foarte bună.

Cum te poţi proteja? În primul rând poţi acoperi cu mâna cealaltă sau cu portofelul tastatura, atunci când îţi introduci PIN-ul, deşi la cât de mari sunt butoanele unui bancomat se cam înţelege din mişcarea mâinii ce ai tastat. O a doua metodă de protecție ar fi să verifici fanta de card, să tragi un pic de ea, să te uiţi dacă pare modificată sau slăbită sau diferită faţă de ultima oară când ai utilizat acel bancomat. Uneori se lipeşte o mască întreagă de bancomat peste cea existentă, alteori camera video este separată şi integrată undeva deasupra ecranului.

Imaginile sunt de pe Krebs on Security (via BoingBoing), unde sunt şi alte fotografii cu astfel de dispozitive.

Mi-ar plăcea o ramă foto digitală. Am multe fotografii frumoase făcute cu diverse ocazii şi mi-ar trebui una ca să le revăd pe toate într-un slideshow. Aş duce rama la muncă, să o pun pe birou, sau poate aş agăta-o acasă de perete, ca pe un tablou modern.

Acum ceva vreme mă uitam la ele în Auchan, unde erau mai multe rame digitale puse una lângă alta pentru comparaţie. Acum câteva zile am fost la eMag în showroom şi au şi acolo vreo 10 modele expuse şi alimentate. Mi-am dat seama de câteva sfaturi utile dacă vreţi să vă cumpăraţi o astfel de ramă şi vreţi să faceţi o alegere cât mai bună:

1. O ramă foto digitală nu se alege online! Se poate cumpăra de la un magazin online, dar alegerea modelului pe care dai banii se face după ce îl vezi cu ochii tăi alimentat şi cu imagini afişate pe el. Exemplu concret din vitrina eMag-ului: două rame foto, ambele de 7 inci, ambele cu aceeaşi rezoluţie a ecranului, calitatea imaginii însă era complet diferită. Un model Philips se vedea excelent, în timp ce pe alta (Agfa parcă, dar să nu spun vreo prostie, oricum nu era din brandurile mari) se observau foarte uşor dungi orizontale negre, semn că display-ul nu era de aceeaşi calitate.
2. Cu cât mai mare, cu atât mai bine. Mie mi-a plăcut un Samsung SPF-107H care are ecran de 10 inci pe diagonală și 1024 x 600 pixeli rezoluție. E mare, dar prefer să pot vedea detaliile unei fotografii fără să mă chiorăsc cu lupa la ea, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să fac mai mult loc pe birou. 8 inci minim (ca la penis :P), eu îmi voi lua de 10, unde e raportul preţ/calitate cel mai bun. Cele de 7 inci sunt bune doar de cadou, atunci când ești zgârcit.
3. Te decizi ce format vrei să aibă ecranul. Apar tot mai multe rame cu ecran widescreen 16:9, dar eu fac fotografiile în format 4:3. O ramă wide (800 x 480, 1024 x 600, etc) îţi va deforma deci imaginile tale (care au 800 x 600 sau 1024 x 768 pixeli). Dacă nu te deranjează, nu faci alegerea în funcţie de acest criteriu, dar altfel ai eliminat deja o mare parte din modelele de pe piaţă.
4. Te decizi ce vrei de la o ramă foto. Eu de exemplu vreau să pot schimba perioada slideshow-ului, să pot alege doar anumite foldere din care să preia imaginile (ca să nu le bage pe toate, la nimereală), să se închidă/deschidă automat la o anume oră, să aibă meniuri uşor de utilizat chiar dacă ai doar câteva butoane la dispoziţie. Aş vrea să fie cu ramă albă şi să aibă cablu de alimentare cât mai lung și să poată fi agățată de perete. Vrei să ruleze şi fişiere video? Cauţi una care ştie asta şi are şi difuzor integrat. Vrei şi telecomandă la ea, ca să dai de la distanţă înainte/înapoi între imagini? Vrei cristale Swarovski? Sunt şi astfel de modele. Unele au şi WiFi sau suportă alimentarea direct de la un PC, unele suportă şi stickuri USB pe lângă clasicele carduri de memorie. Samsungul SPF-107H poate fi utilizat şi ca monitor secundar, dacă îl conectezi prin USB la calculator, dar ştiu de acum că nu îmi trebuie aşa ceva.
5. După ce îţi place o anume ramă, te convingi că are afişajul clar şi luminos şi e şi suficient de mare, pasul următor e să cauţi pe Internet manualul ei şi să-l citeşti. E întotdeauna pe site-ul producătorului. Magazinele online descriu produsul menţionând de obicei doar rezoluţia şi diagonala ecranului, ce tip de memorie foloseşte şi cât de luminoasă este. În cazul Samsung-ului menţionat mai sus am aflat citind manualul că poate gestiona un maxim de 4000 de fotografii, indiferent câte îţi încap ţie pe cardul de memorie. Am aflat că nu suportă JPEG codat progresiv, ci doar JPEG normal, am aflat câte butoane are şi la ce setări poţi umbla, că poate afişa şi ora sau calendarul peste imaginile rulate, că are vreo 20 de efecte de tranziţie între poze, că se poate închide şi deschide la anumite ore preconfigurate, etc. Te uiţi ce formate video suportă (.mov, .avi, .wmv și ce codec pentru ele) şi la ce rezoluţie maximă trebuie să fie filmul, ce modalităţi de resize are pentru a afişa imagini 4:3 pe ecranul 16:9, dacă este cazul, şi tot aşa.
6. Cumperi rama dorită de la un magazin online. După preferinţe o comanzi cu livrare acasă, pentru a beneficia, conform legii, de cele 10 zile în care poţi să returnezi produsul în cazul în care te-a dezamăgit, sau te duci să o ridici personal şi ceri să fie testată înainte să o cumperi, ca să nu ai pixeli morţi.
7. Nu are rost să pui pe ramă fotografii de rezoluţie 4000 x 3000 sau cât scoate DSLR-ul tău gigantic și super-prrofesional, ca să fie afișate pe un ecran cu rezoluţie nativă de 800 x 480. Le faci resize în masă la rezoluţia ramei, iar astfel slide-show-ul şi tranziţia de o la imagine la alta se fac rapid, pentru că nu mai sta procesorul mic şi prăpădit din rama să facă şi resize. Despre cum se face batch resize cu IrfanView, în 3 clickuri şi 10 secunde, în alt episod.

La acel model Samsung SPF-107H mi-a plăcut că are ecran bun şi mare şi nu e foarte scump la 389 lei. Din păcate are rama neagră şi nici nu vine cu una albă de schimb, ceea ce îl cam scoate din cărţi. Simt că pe funcția de monitor secundar dau banii degeaba. Nu are nici agățătoare de perete. Ar fi fost utilă şi o telecomandă, deşi am deja prea multe în jur. Un Viewsonic VFD1024W-51P (cine naiba inventează codurile aceastea în loc să dea o denumire ușor de utilizat?!? Cum să faci marketing la un produs care se cheama VFD1024W-51P?) este 239 de lei si are tot 10 inci si 1024 x 600 de pixeli, dar nu stiu cat de bun e afișajul. E de studiat.

Important e să nu te uiţi la o ramă care face cât mai multe, ci să te gândeşti logic de ce funcţii ai nevoie. Pare mişto că poate să rulează şi filme, dar chiar vrei ca dintr-o dată să înceapă un clip cu sonor în biroul în care lucrezi? La care oricum poate nu eşti atent şi l-ai pierdut?

Evident, toate de mai sus sunt valabile pentru oamenii care preferă să nu arunce banii pe primul produs ieşit în cale, chiar dacă nu vorbim de sume mari. Mie îmi place să mă documentez înainte să cumpăr ceva şi de asta am scris acest întreg post. Dacă o faceți cadou și nu vreți să dați mulți bani, luați una de 7 sau 8 inci dar brand cunoscut de producător de monitoare/afișaje, ca să nu pară “marca cea mai ieftină”.

Personal sunt curios dacă există un altfel de aparat: o cutiuţă care să preia fotografiile de pe un card de memorie şi să le scoată pe o ieşire VGA către un monitor. Spun asta pentru că în loc să dau 389 de lei pe o ramă foto digitală de 10 inci, aş prefera să dau aceiaşi bani pe un monitor LCD de 17 inci. Dacă aş avea şi cutiuţa de care ziceam, un monitor LCD s-ar putea transforma imediat în tablou digital.

1192 cuvinte :|

Se pare că postul ProCinema experimentează cu transmisiunile în format widescreen 16:9, ca al televizoarelor moderne. Am observat asta în ultimele zile atunci când transmiteau diverse filme sau seriale, dar acum au şi sigla modificată pentru a arăta acest lucru. În pauză publicitară se revine la 4:3.

Iniţiativa este foarte bună şi mă face să cred că încet încet poate intrăm şi noi în rândul lumii moderne la capitolul transmisiuni TV. Pe măsură ce tot mai multă lume schimbă televizoarele vechi cu LCD-uri sau plasme noi se doreşte şi o calitate mai bună a semnalului, iar asta înseamnă trecerea la digital şi widescreen. Îmi place că ProTV-ul şi posturile lor satelit sunt în avangardă, au fost printre primii (sau poate chiar primii) care au oferit şi transmisiune HD (prin ProTV HD) prin DVB-T, iar transmisiune analogică standard, dar cu raport de aspect widescreen, s-a încercat de acum câteva luni. Avea Andra o emisiune în care se putea observa acest lucru.

Toată afacerea asta cu semnal 16:9 mă duce la altă chestie de care vroiam să scriu de mai mult timp. Personal am televizor 16:9 şi sunt ofticat că posturile TV transmit în 4:3 inclusiv acele show-uri care în original sunt 16:9. Poate aţi observat că toate meciurile internaţionale și Formula 1 și majoritatea filmelor şi chiar şi multe reclame TV sunt transmise cu o bandă neagră în partea de sus şi de jos a ecranului, semn că semnalul original era 16:9 ca dimensiune şi i s-au adăugat acele benzi negre pentru a fi transformat în 16:12 (adică 4:3, ca la televizoare vechi). E mai puţin deranjant pe un televizor widescreen modern și mare cum am eu, dar dacă ai televizor vechi, din cel cu tub catodic, de vreo 51 sau 55 cm diagonală, atunci filmul sau meciul se vede cam mic pe ecran, deoarece un sfert din el e ocupat de acele benzi negre. Abia mai vezi mingea. În imaginea de mai jos, ecranul are o înălțime de 391 pixeli, iar benzile negre ocupă 80 de pixeli în total, deci 20%.

Semnal original wide 16:9 convertit la 4:3 prin adaugare de benzi negre

Culmea e că există o soluţie gândită de multă vreme. Pentru televiziunea analogică standard (cum e asta clasică de pe cablu) soluţia se numeşte Widescreen Signaling (WSS) şi reprezintă un mic semnal ce se integrează în cel PAL sau NTSC. Pentru televiziunea digitală ceva asemănător poartă numele de Active Format Description. Ambele tehnologii au acelaşi rol, de a indica televizorului dacă semnalul recepţionat este în format 16:9 sau 4:3 şi, în cazul televizoarelor vechi, indică faptul că se pot tăia extremităţile unei imagini wide pentru a ocupa întreg ecranul non-wide, în loc să se adauge benzi negre. Probabil aţi observat că la unele emisiuni sigla postului şi vârsta minimă a telespectatorilor sunt mai depărtate de colţul ecranului, fiind plasate mai spre centru. Aia e o transmisiune 16:9, iar sigla e plasată mai spre centru pentru a rămâne vizibilă și în cazurile în care un televizor 4:3 taie extremităţile imaginii.

Transmisiune 16:9, sigla si varsta mai spre centru, benzi negre mai mici

La noi în ţară televiziunile preferă calea mai simplă, aceea de a lua semnalul wide şi a-i adăuga benzi negre încât să devină 4:3, după cum spuneam mai sus. Nu dau vina pe televiziuni aici, dar mă aştept ca operatorul de cablu (RCS în cazul meu) să ia semnalul primit de la un post TV, să-i analizeze dimensiunile, să insereze în semnal acele informaţii de Widescreen Signaling şi apoi să mi-l transmită mie. Vreau mai mult de la RCS, dacă tot le plătesc lunar abonamentul, decât să ia semnalul transmis de un post TV şi să-l dea mai departe fără să încerce să-l îmbunătăţească.

Cam aşa văd eu evoluţia Internetului şi a tehnologiilor hardware şi software din jurul său în anul 2010.

International

1. Tot mai multe platforme sociale vor fi lovite de criză şi se vor închide. Nu mă refer la monştri gen Facebook sau Twitter, ci la site-uri micuţe, mai ales din cele care oferă exact aceleaşi lucruri ca şi concurenţa.
2. Yahoo va fi tot pe muchie şi fără o soluţie eficientă de a scoate profit.
3. Google va pune accent şi mai mare pe hărţi prin serviciile Maps, navigaţie turn-by-turn şi Latitude. Citeste in continuare »

Je a câştigat navigatorul GPS Mio S505 oferit de Cristi Manafu drept premiu celui care scrie cel mai bun post despre cum ar trebui să fie viitorul acestor aparate. Iar postul meu, Cum va arăta GPS-ul viitorului, a dat din coate, a ridicat două degete cât a putut de sus, a pocnit vreo doi copilaşi care vroiau şi ei să se bage în faţă şi s-a impus în concurs.

Aparatul pare chiar mişto, are ecran de 4,7 inci, software-ul promite o nouă abordare a intersecţiilor şi bifurcaţiilor, dacă ajungi într-un loc îţi sugerează diverse locuri interesante din zonă, gen muzee sau restaurante, ba chiar înţeleg că ştie şi să te ducă într-un loc pe care îl vezi în vreo fotografie (de exemplu pe Flickr), câtă vreme acea imagine are ataşate şi coordonatele GPS (multe aparate foto au și GPS pentru geo-tagging). Zilele aceastea am fost masochist şi am navigat cu Nokia Ovi Maps, care este pentru acest Mio ca o lună de munca pentru un concediu în Caraibe, așa că abia astept să-l primesc, să-l strâng la piept și să fug bolborosing “mine, all mine” ca să-l butonez.