54 de ani de la primul pas în afara planetei noastre

Articolul acesta a fost scris cu ocazia altei aniversări a misiunii Apollo 11. Eu îl recitesc anual (uneori și mai des) pentru că l-am scris cum îmi place mie, o poveste mișto, un rezumat bun al programului spațial care a dus la aselenizarea pe Lună. Poate vreți să-l recitiți și voi, așa că l-am mutat mai sus astăzi.

---

Pe 20 iulie 1969, la ora 23 și 17 minute a României, un om a pus pentru prima oară piciorul pe altă suprafață decât cea a planetei noastre.

Dacă urmăriți știrile din această perioadă despre tot felul de misiuni spațiale, probabil ați văzut, printre rânduri, cât de dificilă este explorarea spațială, cât de multe lucruri pot merge prost, de câte trial and error este nevoie pentru a duce la bun sfârșit o misiune chiar și fără personal uman. Faptul că americanii au reușit să ajungă pe Lună în 1969 (și nu doar o dată, ci de șase ori) este cu atât mai uimitor și arată că, dacă aduni la un loc cei mai buni oameni dintr-un domeniu și le dai timp și bani practic fără limite, aceștia pot face minuni.

Am tot citit zilele acestea articole despre programul Apollo și complexitatea acestuia, probabil fiind cel mai ambițios proiect al omenirii pe timp de pace, că pe timp de război probabil că proiectul Trinity (bomba atomică) îl concurează. Dacă aveți timp, luați și citiți pas cu pas totul despre Apollo și gândiți-vă că totul se întâmpla în anii 1960, cu tehnologia de atunci; ca idee, primul microprocesor urma să apară pe piață abia în 1971.

Apropo, Michael Collins. Așa-l cheamă pe al treilea astronaut al misiunii Apollo 11, cel care n-a coborât pe Lună, în caz că vreodată vine în discuție celebra vorbă “toată lumea îi știe pe Neil Armstrong și pe Buzz Aldrin, dar pe al treilea astronaut nu mai știe nimeni cum îl chema!”. Și atunci veți putea spune voi, încercând să ascundeți superioritatea din glas, “ba da, Michael Collins, care a rămas pe orbita Lunii în timp ce modulul Eagle a coborât la suprafață”.

ÎNAINTE DE APOLLO 11

Misiunea 11 a devenit legendară, dar mi se pare la fel de fascinant ce-a fost și înaintea ei în cadrul programului Apollo. Președintele Kennedy a spus, într-un discurs acum celebru din 1961, că SUA va pune primii oameni pe Lună până la finalul acelei decade, ca răspuns la avansul pe care-l luase Rusia în cursa spațială din acea perioadă și pe care americanii îl percepeau ca o amenințare, că era legat de rachete și sateliți. S-a luat decizia ca proiectul Apollo să facă acest lucru.

Kennedy promisese încă din campania electorală că va asigura superioritatea în spațiu a SUA. Cu toate acestea, pe 12 aprilie 1961, Yuri Gagarin devine primul om care ajunge în spațiu (a murit în 1968, apropo, într-un accident la bordul unui MiG-15 într-o misiune de antrenament). Pe 7 mai 1961, câteva zile mai târziu, Alan Shepard devine primul american ce ajunge în spațiu, iar după aceea Kennedy ridică mult miza și promite aselenizarea până în 1970. O promisiune mare, având în vedere că venea la doar trei săptămâni după zborul suborbital al lui Shepard.

Să pun asta în altă perspectivă: atunci când Kennedy a anunțat că vor să ajungă pe Lună, un singur american zburase în spațiu pentru un timp total de 15 minute și 22 de secunde, cu o altitudine maximă de 188 kilometri. Ca analogie, este ca și cum un bebeluș ar face primii săi pași și imediat ar anunța cu seninătate că în mai puțin de 9 ani va urca Everestul.

Kennedy, însă, nu era nebun. Americanii au analizat situația și aveau indicii că o aselenizare este posibilă. Mai mult, rușii erau în fața americanilor în tehnologia rachetelor pentru zboruri suborbitale și orbitale, așa că Kennedy a ales o țintă complet diferită (adică Luna), una pentru care cercetarea-dezvoltarea s-ar fi luat practic de la zero și deci aveau șanse mai mari să câștige această cursă.

Așa că s-au apucat de treabă. Au construit centrul NASA din Houston și zona de lansare de la Cape Canaveral. În paralel au fost dezvoltate rachetele Saturn de mari dimensiuni, modelul Saturn V fiind cel care a propulsat spre Lună capsula astronauților. Chiar și în prezent, Saturn V rămâne cea mai puternică rachetă dezvoltată vreodată, cu o capacitate mai mare decât actualul Falcon Heavy, construită de Boeing, Douglas Aircraft Company, North American Aviation și IBM. Cum spuneam, programul Apollo a fost unul al extremelor.

În paralel, alți oameni deștepți au trebuit să proiecteze o “navetă spațială” Apollo care să ajungă la Lună, să coboare modulul lunar cu oameni acolo, iar acesta să decoleze ulterior și să facă joncțiunea cu modulul de comandă rămas pe orbita Lunii și cumva să aibă propulsie și carburant suficient nu doar pentru asta, ci și pentru revenirea pe Pământ, unde să ducă astronauții cu bine la sol.

Nu ceva foarte ușor de făcut într-o vreme fără computere și simulări virtuale, ba chiar sub presiunea termenului de 8 ani pentru concept, proiectare, testare și intrare în serviciu. În cele din urmă, modulul de comandă a fost construit de North American Aviation (azi parte din Boeing) și modulul lunar de către Grumman (astăzi parte din Northrop-Grumman).

Timpul a trecut și primele teste în atmosferă au început abia prin 1966. Diverse întârzieri în producție și probleme sau greșeli de fabricație au făcut ca abia în februarie 1967 să aibă loc misiunea Apollo 1.

Apollo 1 a fost un dezastru. Misiunea trebuia să fie un zbor suborbital de testare a modulului de comandă, dar, în timpul unui test la sol al sistemului de alimentare electrică, un incendiu a pornit de la instalația electrică. Focul s-a propagat rapid în atmosfera de oxigen pur, căldura a crescut presiunea în modul, iar trapa nu a putut fi deschisă din cauza presiunii și a unei proiectări defectuoase; cei trei astronauți au ars de vii în capsulă și programul Apollo a început cum nu se putea mai rău.

Gus Grissom era unul dintre astronauți, al doilea american ce a zburat în spațiu după Alan Shepard și care apoi zburase și în programul Gemini. Ceilalți doi au fost Ed White și Roger Chaffee.

Apollo 2 și 3 n-au existat oficial, câteva misiuni de test prin atmosferă primind alte indicative.

Apollo 4, în noiembrie 1967, a testat pentru prima oară lansarea unei rachete Saturn V în trei etaje de propulsie și reintrarea unui modul de comandă în atmosfera Pământului, ca și când ar fi revenit din misiune. Nu a avut oameni la bord.

Apollo 5, în ianuarie 1968, a testat fără astronauți modulul lunar pe orbită și etajele de propulsie ale acestuia, adică l-au plimbat prin spațiu pentru a vedea că funcționează bine.

Apollo 6, în aprilie 1968 și tot fără astronauți la bord, urma să testeze capacitatea rachetei Saturn V de a trimite întreaga navetă Apollo până la Lună. Altfel spus, urma să capete accelerația necesară pentru a ajunge la Lună, dar nu intenționau să facă întreg drumul până acolo, ci să dea abort la scurt timp după testare și să simuleze o revenire de urgență pe Pământ. Misiunea a avut multe probleme tehnice, dar au învățat din ele și au remediat pentru viitor.

Apollo 7, în octombrie 1968, a ținut modului de comandă timp de 14 zile pe orbita Terrei, testând diverse funcții ale acestuia. A fost prima misiune cu astronauți la bordul modulului, un pas important pentru întreg programul.

Apollo 8, în decembrie 1968, a fost prima misiune cu astronauți ce a ajuns la Lună și a orbitat-o de 10 de ori în cele 20 de ore petrecute pe acolo, dar fără aselenizare. Pentru prima oară de la nașterea Universului încoace, trei oameni—Frank Borman, James Lovell și William Anders— părăsesc orbita planetei noastre și ajung sub influența gravitației unui alt corp ceresc.

Celebra fotografie numită Earthrise este făcută de William Anders de la bordul navetei Apollo 8, apropo.

By NASA/Bill Anders – This is a retouched picture, which means that it has been digitally altered from its original version. Modifications: rotation, cropping, level adjustment, dirt removal. Modifications made by Earthsound. The original can be found here., Public Domain, Link

Pentru că era Crăciunul, cei trei astronauți au transmis live la TV ceva de la bordul navetei și au citit câteva versete din Biblie. Politically corectness-ul fusese deja inventat, unii americani s-au simțit jigniți de introducerea religiei în acest moment, așa că pe viitor misiunile Apollo s-au abținut de la alte referințe biblice.

Apollo 9, în martie 1969, a testat toată configurația pe orbita Pământului. Modulul lunar a fost separat de modulul de comandă, a zburat singur într-o parte și în alta, a andocat la loc cu modulul de comandă, ba chiar un astronaut a ieșit în afara acestuia pentru a testa un costum complet de astronaut. Misiunea a fost un succes.

Apollo 10, în mai 1969, a făcut toate cele de mai sus pe orbita Lunii. Apollo 10 a intrat pe orbita Lunii, iar doi astronauți și modulul lunar au coborât până la 15 kilometri altitudine, de unde au urcat la loc și au revenit cu toții pe Pământ. Totul părea să funcționeze bine pentru viitoarea mare misiune.

Acum, două observații. Prima: nu mă pot gândi la ceva mai frustrant decât să fii în locul unui astronaut de pe Apollo 10, adică să ajungi la Lună, să cobori până la o altitudine mică, de unde vezi pe fereastră toate formațiunile de la sol, dar să nu ai voie să aselenizezi deși totul de la bord ar fi permis asta. Nu era misiunea lor.

A doua: uitați-vă la ritmul acestor misiuni. Când ați mai văzut vreodată așa pași rapizi în dezvoltarea spațială? Între programul Apollo a fost un hei-rup masiv, cu un cost fantastic (175 miliarde de dolari în echivalentul de acum), care din fericire a adunat oameni competenți și a mers totul bine.

APOLLO 11

Neil Armstrong, Buzz Aldrin și Michael Collins au decolat pe 16 iulie, la ora României 16:32; modulul de comandă s-a numit Columbia, iar cel lunar Eagle. Peste un milion de spectatori au asistat la lansare din jurul Cape Canaveral, în Florida. Kennedy murise asasinat în 1963, iar președinte era Richard Nixon, care-i succedase lui Lyndon Johnson.

Cei trei astronauți au ajuns acolo printr-un concurs de împrejurări. NASA avea un sistem de rotație astfel încât dacă erai backup la misiunea X, urma să fii în echipajul principal la misiunea X+3 sau ceva așa. Niște probleme și amânări pe la Apollo 8 și Apollo 9 au dus la inversări de echipaje, iar Armstrong a ajuns în echipajul de backup la Apollo 8 și atunci urma să comande Apollo 11.

Aldrin și Collins au trecut prin chestiuni similare. Diverse probleme medicale sau evenimente de-ale lor sau altora i-au făcut să fie realocați misiunii Apollo 11; așa le-a fost norocul. Îmi închipui că s-au dat diverse lupte interne și s-au săpat mulți astronauți între ei pentru a lua parte la această misiune. Un subiect mare de discuție a fost inclusiv care dintre cei doi astronauți va călca primul pe Lună.

Înainte de plecare au semnat o mulțime de fotografii și le-au dat familiilor, ca un fel de poliță de asigurare; dacă ar fi pățit ceva, acele autografe ar fi valorat mulți bani și familiile ar fi avut suficienți bani în viitor. Creepy.

N-au pățit nimic, dar misiunea nici nu a mers ca pe roate. Eagle a avut viteză prea mare, a depășit zona inițială de aselenizare și a ajuns într-una cu bolovani, așa că Armstrong a preluat controlul zborului și a ghidat modului spre o zonă mai lipsită de astfel de forme de relief. Asta a consumat mult combustibil și au aselenizat cu doar câteva secunde de combustibil rămase în motoare (ignorând cantitatea necesară pentru a decola din nou, desigur). Close call, cum s-ar zice.

Modulul a aselenizat pe 20 iulie 1969, la ora României 23:17:40 (ar putea fi 22:17:40, dar bănuiesc că eram și atunci pe ora de vară, adică UTC+3). Verificările ulterioare și pregătirile pentru ieșirea din modul au durat peste 3 ore, așa că primii pași omenești pe Lună au avut loc pe 21 iulie, ora 5:56:15 a României. Armstrong a rostit celebrele cuvinte:

That’s one small step for [a] man, one giant leap for mankind.

Din care a-ul nu s-a auzit bine la transmisiune, așa că de obicei citatul este fără acesta. Peste 600 de milioane de oameni din diverse țări s-au uitat la transmisiunea TV în direct de acolo. Apollo 11 a transmis totul într-un semnal TV redus ca bandă, incompatibil cu televiziunea publică de atunci, așa că acest semnal a fost redat pe un monitor NASA și o cameră video a filmat acel monitor, scăzând suplimentar calitatea percepută de marele public.

Au colectat câteva mostre de sol și au plantat un steag american. Luna are un sol destul de dur, acoperit cu praf foarte fin, așa că steagul a putut fi înfipt doar 5 cm în sol și s-a prăbușit apoi la decolarea modulului Eagle. Președintele Nixon a vorbit scurt cu astronauții. A fost montat un senzor seismografic și o oglindă, s-au făcut fotografii cu o cameră Hasselblad.

Astronauții s-au întors în modulul Eagle la ora 8:11 a României, după două ore și ceva petrecute pe Lună, și au aruncat afară diverse echipamente inutile pentru a micșora masa totală a modulului, apoi au tras un somn bun înainte decolării. Au fost lăsate pe Lună și replica din aur a unei ramuri de măslin și o listă de mesaje de la diverși președinți de stat.

Collins a petrecut în jur de 24 de ore singur pe orbita Lunii. Modulul lunar a andocat cu modulul de comandă, Aldrin și Armstrong au trecut înapoi în acesta, iar modulul lunar a fost ejectat pe orbita Lunii, de unde apoi s-a prăbușit pe aceasta.

Placa aceea cu inscripția “Here men from the planet Earth first set foot upon the Moon, July 1969 A.D. We came in peace for all mankind” pe care o vedeți la începutul filmului Independence Day că este acoperită de praf atunci când marea navă extraterestră trece pe lângă lună? Da, de fapt era lipită de scara modului Eagle, nu plasată frumos pe Lună, și probabil a fost distrusă când acesta s-a prăbușit.

Astronauții au revenit pe Pământ, capsula lor amerizând cu parașute pe 24 iulie 1969. Au fost recuperați de nava USS Hornet și au stat 21 de zile în carantină, că nu se știa dacă nu cumva aduc patogeni de pe Lună. Abia pe 13 august au putut lua parte la o paradă în cinstea lor, în New York și apoi în Chicago, apoi au urmat 38 de zile de vizite în alte țări.

În 2009, sonda Lunar Reconaissance Orbiter a fotografiat cu rezoluție mare toate zonele misiunilor Apollo, fiind încă vizibile steagurile, obiectele lăsate în urmă și pașii astronauților. Oglinda lăsată acolo pentru un experiment cu lasere încă poate fi țintită cu lasere de pe Pământ și apoi observată raza care se întoarce. Racheta Saturn V (sau mai degrabă etajul 3 al acesteia), care a propulsat Apollo 3 spre Lună, a trecut și ea de Lună și se află acum în orbită solară, unde probabil se va afla pentru încă mulți ani.

Armstrong, Aldrin și Collins, fiind vedete, n-au mai fost lăsați niciodată să ia parte la misiuni periculoase. Puteți citi despre viața lor ulterioară prin aceste linkuri. Uimitor mi s-a părut următorul detaliu: în timpul decolării de pe Pământ, pulsul lor a fost între 88 și 110 bpm, fiind deosebit de calmi. Bănuiesc că asta înseamnă experiența și controlul. Citiți o listă de mai multe astfel de ciudățenii.

Steagul de mai jos a fost la bordul Apollo 11 și prezentat apoi lui Ceaușescu de către Nixon, împreună cu niște pietre lunare.

DUPĂ APOLLO 11

Ați văzut cum, de obicei, oamenii care susțin că aselenizarea a fost trucată nu prea mai au argumente când îi întrebi dacă au fost trucate și aselenizările de la Apollo 12, 14, 15 și 16? Și dacă toți cei 12 oameni care au pășit pe Lună sunt deci parte a acestui complot?

Cum, n-a fost doar Apollo 11 acolo?!

By National Aeronautics and Space Administration – Apollo Lunar Surface Journal (direct link), Public Domain, Link

Apollo 12 a avut loc câteva luni mai târziu, în noiembrie 1969. Modulul lor (Intrepid) a aterizat în Oceanul Furtunilor, lângă sonda Surveyor 3 care se prăbușise acolo în 1967, și chiar au venit înapoi cu piese din aceasta. Timpul total pe Lună: peste 31 de ore, așa că au adus înapoi o mulțime de fotografii în diverse ipostaze.

Primele cuvinte rostite de Conrad, astronautul care a pășit pe Lună, au fost:

Whoopie! Man, that may have been a small one for Neil, but that’s a long one for me.

Nu glumesc. În zilele noastre probabil ar fi primit 18 milioane de dolari dacă ar fi rostit ceva de genul “beți Coca-Cola” sau altă reclamă.

Apollo 13 a fost lansată în aprilie 1970, dar un rezervor de oxigen a explodat în zbor, iar aselenizarea a fost anulată, astronauții având noroc să ajungă cu bine înapoi pe Pământ. Vedeți filmul omonim cu Tom Hanks pentru detalii. Atunci a fost rostită celebra replică “Houston… we’ve got a problem”.

Apollo 14 a avut loc în februarie 1971 și a fost a treia misiune ce a aterizat cu succes pe Lună (modulul lunar Antares și cel de comandă Kitty Hawk). Notabil este faptul că Alan Shepard, primul american în spațiu în 1961, a fost comandatul acestei misiuni la vârsta de 47 de ani. Culmea este că el și echipajul său ar fi trebuit să facă parte din misiunea Apollo 13, dar recuperarea lentă după o operație la ureche l-au mutat pe Apollo 14. Norocul său, că așa a ajuns și pe Lună.

Shepard și Mitchell au stat 33 de ore pe Lună. Misiunea n-a fost ușoară, o eroare în senzori făcând necesară modificarea codului unui program de către astronauți folosind tastatura din modul, dar s-a terminat cu bine. Shepard și-a adus chiar și o crosă de golf și mingi și a jucat golf pe Lună.

Apollo 15 (Falcon și Endeavour) a avut loc în iulie 1971 și a fost prima dintre misiunile lungi, cu peste 3 zile petrecute pe suprafața Lunii. A fost utilizat un modul lunar mai mare, ce a transportat acolo și un rover cu ajutorul căruia astronauții au parcurs distanțe mai mari.

Roverele lunare au fost produse de Boeing, puteau fi împachetate într-un spațiu de 1,5 x 0,5 metri și cântăreau 209 kilograme. Aveau motoare electrice de câte 0,25 CP în fiecare roată și călătoreau cu maxim 10 km/h. Aveau la bord inclusiv o cameră video ce era controlată direct din Houston, așa că cercetătorii se puteau uita la ce voiau ei în timp ce astronauții conduceau pe Lună.

Misiunea a constat într-o mulțime de experimente geologice și a adus înapoi 77 kilograme de roci lunare. Astronautul Scott s-a filmat lăsând să cadă simultan din mâini o pană și un ciocan, demonstrând că, în absența influenței atmosferice, ambele ajung în același timp pe solul lunar. O statuetă pe care au fost inscripționate numele a 14 astronauți americani și ruși decedați până în acel moment a fost de asemenea lăsată pe Lună, o idee privată a unui astronaut.

Apollo 15 a avut parte de un scandal la întoarcere, când s-a aflat că astronauții transportaseră 400 de timbre la rugămintea unui producător german, în schimbul unui comision. Producătorul le-a vândut apoi la licitație. Astronauții au renunțat la bani, dar au fost scoși de pe lista de zboruri viitoare.

Apollo 16 (Casper și Orion), în aprilie 1972, a aterizat într-o zonă muntoasă. Astronauții au parcurs 26 de kilometri cu roverul, au luat roci, au făcut diverse experimente în această zonă vulcanică și au vizitat diverse cratere.

By NASA/John Young – Honeysuckle Creek Tracking Station (full resolution), Public Domain, Link

Apollo 17 (Challenger și America) a fost ultima misiune, în decembrie 1972. Nu vreau să-mi imaginez ce competiție a fost pentru a prinde loc în această misiune, că erau destui astronauți antrenați pentru programul Apollo din care să fie aleși cei trei, mai ales după ce s-a aflat că Apollo 18, 19 și 20 au fost anulate din motive de buget. Eugene Cernan și Harrison Schmitt au fost cei care a aselenizat, iar Ronald Evans a rămas pe orbita Lunii în modulul de comandă.

Misiunea a rupt toate recordurile anterioare, cu cel mai lung timp petrecut pe Lună, cea mai lungă plimbare în afara modulului și cea mai mare cantitate de roci aduse înapoi pentru studiu.

By NASA / Harrison H. Schmitt – NASA Images at the Internet Archive (image link), Public Domain, Link

Pe 14 decembrie 1972, Eugene Cernan a devenit ultimul om care a pășit pe Lună. Cernan, apropo, a făcut parte din misiunea Apollo 10, așa că măcar unul de acolo a reușit să ajungă pe Lună.

Steagul de mai jos a fost la bordul Apollo 17 și trimis apoi lui Ceaușescu.

CE-AU FĂCUT RUȘII ÎN ACEST TIMP

Au vrut să ajungă primii pe Lună, bineînțeles. Un articol foarte bun din Forbes explică de ce Rusia a pierdut cursa lunară și vă invit să-l citiți.

Pe scurt, rușii au avut un om genial numit Sergei Korolev, care a condus întreg programul lor spațial până în 1968. Korolev a fost un inginer sovietic care, în 1933, a proiectat și lansat cu succes o rachetă ce utiliza combustibil lichid.

În 1938, devine victima lui Stalin și a programului acesta de represiune împotriva savanților (URSS-ul era al clasei muncitoare, nu al intelectualilor). Acuzația oficială a fost că a încetinit intenționat cercetarea, așa că a fost torturat pentru o confesiune și condamnat la moarte împreună cu alți trei directori ai institutului de cercetare unde lucra. Doi dintre ei chiar au fost executați, Korolev a scăpat cu 6 ani în lagăre, inclusiv prin Siberia, iar programul de cercetare n-a avut mare succes fără el.

A început WW2 și nemții au folosit cu succes rachetele V1 și V2. În 1945, Korolev este scos din închisoare și trimis în Germania ocupată pentru a aduce înapoi informații despre programul nazist de rachete, ceea ce face, iar apoi devine șeful programului rusesc.

În anii următori, Korolev lucrează la rachetele balistice rusești, construite pentru a duce bombe nucleare până în SUA, așa că în 1957 este exonerat definitiv de acuzațiile anterioare, semn că sovieticii își apreciau oamenii talentați.

În 1957, Korolev coordonează lansarea satelitului Sputnik, primul obiect trimis în spațiu, apoi a câinelui Laika, și a fost coordonatorul zborului care l-a dus pe Gagarin în spațiu, plus coordonatorul multor alte misiuni rusești.

Tot Korolev a insistat pentru finanțarea proiectelor Mars și Venera, ce au dus primele sonde rusești spre Marte și Venus, și mai ales pentru programul Luna, care viza aselenizarea unor sonde pe Lună.

Korolev lucrează în 1961 la racheta N1, una mare asemănătoare celei Saturn V, și la capsula Voskhod, care duce cu succes mai mulți cosmonauți pe orbită. Începând cu 1960, are însă diverse probleme de sănătate și moare în 1966 de cancer. Abia după moartea sa, cetățenii sovietici îi află numele și realizările, până atunci acestea fiind ținute secret. Dacă țineți minte Stargate SG-1, nava rusească de acolo se numește Korolev.

În momentul morții, Korolev lucra la racheta ce urma să propulseze misiunea și la modulul de aselenizare Luna și modulul de comandă Soyuz, cu orizontul de timp 1967. Problema este că racheta N1 nu era bine gândită pentru a trimite o navetă grea spre Lună, iar succesorii lui Korolev au fost mai incompetenți decât acesta, așa că a urmat un șir lung de eșecuri.

Soyuz 1, lansat în aprilie 1967 pentru a testa sistemul în ciuda celor 203 probleme raportate de ingineri, a avut probleme pe orbita Pământului și apoi probleme cu parașutele la revenirea la sol, prăbușindu-se în mare. Cosmonautul Vladimir Komarov moare.

Patru lansări N1 eșuează în total, iar în 1969 rușii reușesc primele teste pe orbita Pământului. În același an, americanii deja sunt pe Lună.

Culmea este că, văzând că nu pot duce un om pe Lună înaintea SUA, rușii au trimis o sondă robotică pentru a spune că au făcut prima aselenizare. Programul Luna a fost cel cu astfel de misiuni, iar Luna 9 a aselenizat cu bine în februarie 1966 și a trimis fotografii de pe Lună.

În momentul când Armstrong făcea primii pași pe lună, sonda Luna 15 încerca să aselenizeze în altă parte, dar nu a reușit, prăbușindu-se pe Lună aproximativ în același timp cu succesul misiunii americane. Luna 16, în septembrie 1970, a adus înapoi pe Pământ 0,3 kilograme de roci lunare, o reușită pentru programul spațial rusesc, dar cursa spațială se încheiase deja.

ÎN PREZENT

Acum se lucrează la programul Artemis (sora lui Apollo în mitologie), un program NASA & parteneri de a relua zborurile către Lună și de a duce acolo prima femeie astronaut, plus alți astronauți, poate pentru o bază mai complexă și cercetarea altor tehnologii.

Scopul final este să învețe suficiente pentru a trimite astronauți spre Marte. Ținta pentru aselenizare este 2024, dar cu costurile de acum și fără un motiv bun care să împingă programul în față, probabil că va fi amânat.

Artemis se bazează pe o rachetă numită SLS, Space Launch System, o rachetă de 111 metri lungime ce va duce în spațiu capsula ORION (acronim complicat) pe post de modul de comandă. Un modul lunar nou încă nu este proiectat.

Artemis 1 va testat sistemul SLS și Orion în spațiu, iar Artemis 2 va include și astronauți trimiși la bordul ORION în jurul Lunii.

Dacă nu vine vreun război sau vreo criză economică nouă, probabil că în timpul vieții noastre vom vedea misiuni umane către Lună și Marte. Din păcate, chiar dacă zborul spațial are multe aplicații în cercetarea unor tehnologii ce apoi sunt implementate în domenii “pământene” precum medicina și altele, aterizarea unor astronauți pe Lună sau Marte nu are vreun beneficiu intrinsec dincolo de “am făcut-o și pe asta”. Dar cum nu dau eu bani, ar fi mișto de văzut.

---

Astronauții au purtat la mână ceasuri Omega, unele din colecția Speedmaster special făcute pentru a reziste temperaturilor de pe lună, diferențelor de presiune și vibrațiilor din zbor și alte probleme astronauțești. Un motiv de mândrie pentru marca Omega, nu că n-ar fi mers vânzarea de ceasuri de minim 3.000 de euro și fără astea.

The Moonwatch este un ceas de 42 de milimetri, cu cronograph, cadran de cristal, mecanism manual cu rezervă de 48 de ore.

În vitrina unui magazin Omega din Roma am văzut fotografia de mai jos: Buzz Aldrin, al doilea om pe Lună, îmbrăcat în geaca sa de piele cu insignele NASA și Apollo 11, și un ceas Omega la mână. Mă gândeam, privind imaginea, că iată un om care oriunde s-ar duce și în orice companie ar fi, trebuie doar să poarte acea geacă și acel ceas și devine cel mai șmecher om din încăpere. Doar 11 alți oameni din istoria planetei noastre au mai făcut ceea ce a făcut și el.

Dacă ați ajuns până aici, puteți citi și despre misiunea Apollo 17, ultima care a dus un echipaj uman pe Lună, și cum s-a desfășurat ea:

Acum 50 de ani oamenii au fost pentru ultima oară pe Lună (și cum s-a desfășurat misiunea Apollo 17)