PC Garage şi Seagate organizează un concurs ce are ca premiu o unitate externă de hard-disk precum cea la care am făcut un review aici. Concursul se numeşte Seagate te poartă înapoi în timp, poate fi accesat şi prin bannerul din dreapta şi este destul de simplu: trebuie să trimiţi o fotografie cu o amintire foarte plăcută din viaţa ta. Asta e tot. Atenţie doar că perioada de înscriere ține până pe 6 aprilie inclusiv, deci mai sunt doar câteva zile.

Eu m-am înscris cu fotografia de mai jos. Nu este una extraordinară ca realizare, dar pentru mine este o amintire foarte plăcută.

Un articol bine scris pe CNN vorbeşte despre investiţia masivă pe care Londra o face în biciclete şi modul în care acestea sunt acceptate de cetăţeni. E un fel de confirmare a ceea ce am susţinut încă după prima vizită din 2007, anume că Londra e cel mai marfă oraş din Europa.

Ce e de observat e că londonezii nu recurg la biciclete pentru că le place să-şi exerseze muşchii sau din dragoste pentru natură. Nu, o fac pentru că s-au săturat de aglomeraţie şi de faptul că orice altă alternativă de transport personal sau în comun este foarte greoaie. Au un oraş vechi, făcut şi mărit de acum câteva secole şi deci multe străzi sunt înguste. Am fost acolo, m-am plimbat pe ele, le-am admirat, m-aş întoarce oricând, dar am văzut şi partea negativă a lor.

Am făcut trei ore din Croydon, periferia Londrei, şi până în centru. Trei ore cu maşina! Semafoare la fiecare 100 de metri, coloană continuă de autovehicule, maxim două benzi. Cândva am luat autobuzul de la Turnul Londrei spre zona Mayfair şi, după vreo 30 de minute în care am avansat prea puţin (cu tot cu banda specială a autobuzelor), am coborât undeva la Holborn şi am luat metroul. În metroul lor este uneori o înghesuială pe care bucureştenii nu şi-ar putea-o imagina. Metroul nostru este lux, chiar şi la orele de vârf. Am fost mânat ca o oaie pe peronul staţiei, împins către capătul său, compactat cu ceilalţi călători în aşteptarea trenului. În metrou n-am reuşit să intru din prima, iar în al doilea am stat înghesuit lângă o uşă şi cocoşat de forma trapezoidală a peretului vagonului, neavând de ce să mă prind şi ţinut pe poziţie doar de marea masă compactă a celorlalţi călători. Am numărat staţiile şi-mi doream doar să se termine, să ajung la a mea. Odată ajuns la destinaţie, mi-am dat seama că eu eram pe stânga vagonului şi peronul era pe dreapta, având fix vreo 5 secunde să răzbat prin acei oameni şi să ies, să evadez.

O ştiu şi ei. Nu mi-a venit să cred când am văzut afişe oficiale lipite în metrouri anunţând că după ora 16 este aproape imposibil să coborî sau să urci în staţia Covent Garden, din cauza fluxului foarte mare de oameni ce vin în această zonă pietonală, dedicată pub-urilor şi restaurantelor. Recomandarea oficială a metroului londonez era să mai stai în tren şi să cobori la următoarea, la Leicester Square, ca apoi să revii pe jos spre zona Covent Garden, distanța fiind mică.

Adoptarea bicicletelor şi susţinerea masivă de care se bucură această iniţiativă chiar din partea autorităților mi se pare doar o dovadă că înainte să-ţi fie bine trebuie să-ţi fie rău. Concluzia inevitabilă a londonezilor a fost că nu sunt utile maşinile mari tip sedan, ci unele mai micuţe, de oraş; apoi au plătit taxă pentru intrarea în centru, dar n-a fost suficient; au realizat că nu se pot baza pe maşinile personale, hai cu autobuzul; nu s-au putut baza pe autobuz, hai cu metroul, dar nu merge bine nici acesta, aşa că hai cu bicicleta. Orice, numai să ajungi mai repede la destinaţie, ca să nu-ţi petreci viaţa în trafic. Ei acum au alte două probleme importante: cum să-şi protejeze bicicliştii de traficul motorizat şi cum să le creeze nişte culoare mai mari, având în vedere că cei pe două roţi sunt tot mai mulţi.

Au urcat panta greutăţii în deplasare, au ajuns într-un maxim, au fost suficient de deschişi la minte încât să realizeze că nu se mai poate aşa, iar acum coboară dealul, evoluând spre altceva mai bun. Noi abia urcăm acel deal. Încă nici măcar n-am realizat că degeaba îţi permiţi Q7, un Mini îţi este mai util. Hai să vedem câţi ani ne va lua să ajungem în situaţia de astăzi a londonezilor.

După Sevilla am plecat spre Gibraltar, în sudul Spaniei. Locul te impresionează încă de când apare în zare: o stâncă imensă, cât toate zilele, apăruta că din nimic, înconjurată de Mediterană şi de câmpie. Nu înţeleg cum s-a format. Orice proces de formare a munţilor ştiu că face masive înalte, apoi în jurul lor dealuri, podişuri şi tot aşa, nu direct o stâncă ce iese din pământ de parcă ar fi un stâlp pus de cineva acolo. Îmi este mai uşor să accept că a căzut din cer.

Stanca Gibraltarului

Stâncă, aşa cum o vedeţi, nu se află în cel mai îngust loc al strâmtorii Gibraltar, dar aspectul natural de fortăreaţă permite ca de aici să fie păzită şi controlată cel mai bine intrarea şi ieşirea din Mediterană. Pui aici câteva tunuri puternice şi nu mai trece nici un vapor. Africa e chiar “peste drum”, la vreo 20 de kilometri, iar în imaginea de mai jos puteţi vedea Munţii Atlas din Maroc. Este cel mai sudic punct al continentului european în care am ajuns eu vreodată (aşa cum, cu trei ani în urmă, ajungeam în cel mai vestic punct, la Cabo da Roca în Portugalia) şi prima oară când văd un alt continent. Acolo e Africa şi o lume complet diferită de a noastră.

Africa, muntii Atlas

Având atâtea avantaje, Gibraltarul a fost ocupat de englezi în 1704, într-un moment de slăbiciune al Spaniei, şi nu l-au mai dat înapoi de atunci. În 1969 Spania, supărată pe eşecul tratativelor cu Anglia privind retrocedarea teritoriului, a închis complet graniţa dintre peninsula engleză şi restul Spaniei, dar englezii au construit urgent un aeroport, au aprovizionat pe mare stânca şi au trăit mai departe fără probleme. Graniţa s-a redeschis parţial abia în 1982, deci conflictul diplomatic a durat multă vreme, deşi toată lumea crede că ţările din vestul Europei sunt prietene la cataramă.

Orasul vazut de sus

Prin urmare, Gibraltarul e teritoriu englez chiar şi acum. Am trecut prin vamă, unde am fost salutaţi cu “Good day”, am arătat paşaportul şi am intrat. Preţurile sunt în lire, toate indicatoarele sunt în engleză, că doar asta e limba oficială şi locuitorii sunt mândri de ea, nedorind să fie consideraţi spanioli. Toată zona are aproape 7 kilometri pătraţi, dar mare parte din ea este ocupată de stânca pe care aţi văzut-o, cei 30.000 de “gibraltarieni” trăind la baza ei, spre port, şi în spatele ei, spre graniţa cu Spania. Aici, aproape de graniţă, este construit şi aeroportul din Gibraltar, un alt loc unic în lume. Din cauza lăţimii foarte mici a peninsulei pista aeroportului intersectează şi bulevardul principal al teritoriului, unde traficul este oprit cu bariere de câte ori aterizează un avion. N-am prins nici unul, bănuiesc că sunt destul de rare zborurile, dar mă întreb ce zgomot şi ce vibraţii suportă cei ce locuiesc chiar lângă pistă.

Nu exista alt drum decat traversand pista aeroportului

Dincolo de aeroport m-am îmbarcat într-un autobuz micuţ care să ne urce pe un circuit turistic al stâncii. Ne-a dus întâi în cel mai sudic punct, acolo unde este farul şi de unde am făcut acea fotografie a continentului african. Apoi ne-a urcat spre peştera Gorham, o peşteră imensă şi spectaculoasă în interior, atât de mare încât are chiar şi o sală de concert acolo. Aici se pare că s-au găsit cele mai recente schelete de oameni de Neanderthal, semn că aici s-au stins ultimele “exemplare” din această specie de oameni. De pe drumul îngust făcut sus pe stâncă se vede frumos portul, golful Algeciras şi restul Spaniei şi din nou Africa, dar din păcate tot înceţoşat a fost până la plecare.

In pestera

Sala de concerte in pestera

Muntii Atlas cu zoom

Aici în Gibraltar trăiesc şi maimuţe (giboni? macaci?), venite probabil din Africa pe corăbii şi rămase aici. Sunt câteva sute, trăiesc în grupuri mici şi ghidul local ne-a interzis să le atingem. Sunt familiarizate cu oamenii, vin la maşină, trag de ştergătoare, încearcă să-ţi fure şapca de pe cap, dar dacă vrei să le atingi fac urât şi e posibil să te muşte. Nu vrei să se întâmple asta. Aşa că doar le-am făcut fotografii.

Maimuta mica

Maimuta mare

Odată terminat turul, am fost jos în piaţa centrală, ca să caut mâncare. Aici am văzut şi cea mai mare problemă ca turist în Gibraltar. Preţurile sunt în lire, aşa că o masă care costă 20 de lire sterline ar trebuie să însemne 24 de euro la cursul internațional. Ei însă îţi fac conversia la un curs de 1,5 euro pe liră şi deci dai 30 de euro pe acel produs. Dacă ştiţi că veţi vizita Gibraltarul, fie nu cheltuiţi nimic acolo fie luaţi-vă de acasă nişte lire sterline, că altfel aruncaţi cu banii de pomană.

Terase in piata centrala

În Gibraltar ghidul local se plângea că impozitele din salariu sunt foarte mari. În schimb, preţurile nu au taxe adăugate, iar benzina era foarte ieftină, atât de ieftină încât spaniolii din jur veneau în Gibraltar să îşi facă plinul. Am prins un astfel de moment, pentru că era vineri şi lumea se pregătea de excursii de weekend, încât oraşul era blocat de prea multe maşini pe străduţe prea înguste. Ambuteiajul se forma la graniţă, unde vameşul îi oprea pe toţi să le vadă actele şi să-i întrebe dacă nu au cumpărat mai multă băutură şi ţigări decât e legal să cari peste frontieră, pentru că şi acestea erau mai ieftine în Gibraltar, din lipsa taxelor. Cât de ieftine, nu vă pot spune: am intrat în două supermarketuri şi nu aveau afişat nici un preţ la raft, ceea ce m-a enervat şi am plecat. Oricum, spaniolii vin aici pentru benzină şi băutură, iar cei din Gibraltar trec în Spania pentru legume şi fructe şi alte asemenea, că n-au loc să le crească pe stânca lor.

Citiți și ce am mâncat acolo.

Muncesc, mă agit, stau în trafic, mănânc prostii la prânz, mă ascund de căldură. La sfârşitul zilei noaptea care vine este prea scurtă şi oboseala prea mare, dar trebuie să o iau de la capăt. Ca mulţi alţii dintre noi, bănuiesc.

Aş vrea să am o soluţie garantată 100% pentru reîncărcat bateriile (vorbind la figurat, că încărcător de acumulatori am…), ceva magic care să  mă învioreze şi să mă umple de energie. N-am. Nu merge cu RedBull, nu pot să trag un powernap, n-am un masaj preferat sau o reţetă secretă de cafea care să mă repună pe picioare. Nu am nici o soluţie care să fie bună la orice oră și în orice situație.

Şi totuşi, din când în când există ceva ce mă “reîncarcă”. Nu e mereu acelaşi lucru şi nici măcar nu ştiu dinainte că voi căpăta energia pe care o caut. Cel mai recent mi s-a întâmplat cu cele două băuturi din imagine. Eram în Anglia, acum aproape două luni, eram obosit după ce umblasem jumătate din Londra pe jos şi tocmai ce urcasem şi coborâsem câteva sute de scări din vârful şi până în subsolul catedralei St. Paul. De acolo am trecut podul peste Tamisa şi am intrat în Tate Gallery, m-am dus glonţ la lift şi am apăsat direct butonul pentru ultimul etaj, al 7-lea, în dreptul căruia scria mare Cafe-bar & Restaurant.

Am luat un machiatto şi un cocktail of the day. Cafeaua a fost perfectă. Avea suficient zahăr cât să nu fie excesiv de amară, dar nu atât de mult încât să uiţi că e o cafea. Ceaşca era mare cât să mă trezească din oboseala acumulată, dar nu cât să-mi sară inima din piept. Cocktail-ul a fost o combinaţie de suc de mere, lămâie, ghimbir şi frunze de mentă, o limonadă foarte răcoritoare. Ghimbir-ul e ciudat, mă ustură ca ardeiul iute, dar mă face să beau mai mult doar ca să-i sting gustul, iar până la urmă m-am obişnuit cu el. Le-am băut la un bar de la fereastra ultimului etaj, având o privire panoramică a Londrei [foto], şi au mers atât de bine împreună încât le-am făcut şi fotografia de mai sus. Ţin minte că la sfârşit m-am ridicat de pe scaun şi mi-am spus “gata, hai la drum în continuare, că mai am multe de văzut azi”.

Post scris pentru concursul “Încarcă-ţi bateriile!”, organizat de Varta România.

Dacă vreţi să mâncaţi cea mai bună friptură de vită din viaţa voastră, mergeţi în Londra la un restaurant Aberdeen Angus Steak House. Majoritatea sunt în zona Leicester Square / Covent Garden şi pot fi uşor recunoscute după firma roşu strălucitor care se vede de la o poştă.

Friptura de bază, sirloin steak, este groasă cât un pumn închis şi excelent făcută. Dacă o doriţi gătită mai în sânge, vine cu un miez roşiatic şi zemos. Dacă o doriţi făcută “medium”, cum îmi place mie, e moale şi gustoasă, dar nu cade greu la stomac.

Mai jos vedeţi ceea ce se cheamă New York Steak. Carnea nu e aşa de groasă, dar are deasupra o felie de bacon şi un ou ochi. Combinaţia este excelentă. E cea mai bună friptură pe care am mâncat-o vreodată. Dacă Sauron n-ar fi făcut inelul suprem, ci friptura supremă, aceasta ar fi fost, proaspăt scoasă de pe grătarul din Mordor. Am cerut-o cu “fries”, cartofi prăjiţi tăiaţi subţire, ca la McDonalds, spre deosebire de “chips”, care sunt mai groşi şi nu-mi plac. Ştiu că fotografia e varză, dar nu am putut răbda să fac mai multe și m-am aruncat asupra ei. Vedeți mai multe pe site-ul oficial.

Dacă mâncaţi o astfel de friptură, luaţi vin, nu bere. Și comandați si un sos de black pepper prin care să dați bucățile de carne. Sirloin-ul de care vorbeam la început costă 17 lire, New York Steak-ul a fost vreo 20 sau 22, dar merită mult mai mult de-atât.

***

Pentru că niște sfaturi banale ca acestea de mai jos n-am găsit nicăieri…

Ce acte îmi trebuie ca să călătoresc în Marea Britanie?

Paşaport sau buletin. Paşaportul trebuie să mai fie valabil încă cel puţin 6 luni ca să-l poţi folosi în călătorie, aşa că verificaţi bine data expirării. Dacă pleci 3 zile în iulie şi paşaportul îţi expiră în octombrie, nu-l poţi folosi. În Marea Britanie se poate merge însă cu buletinul. Eu aşa am călătorit luna trecută şi n-am avut nici o problemă, n-a comentat nici un vameş nici de la noi nici de la ei.

Cu ce ajung acolo?

Cel mai simplu e cu avionul, sunt zilnic curse low-cost şi normale. Cândva eu am zburat până la Bruxelles, de acolo am mers la Calais şi am trecut cu vaporul până la Dover, dar asta e pentru excursionişti. Poţi să treci şi pe sub mare, cu trenul, dar nu ştiu tarifele.

Ce bani îmi trebuie?

Lire sterline. E bine să pleci cu ele de aici, ca să nu stai acolo să cauţi case de schimb valutar. Sunt multe, dar depinde unde nimereşti şi poţi lua teapa schimbând 100 de euro pentru 78 de lire, descoperind apoi că 20 de metri mai încolo pe aceeaşi stradă era alt exchange unde ai fi primit 83 de lire pentru suta de euro. Ca să nu-ţi faci astfel de griji mai bine pleci din ţară cu suficiente lire sterline la tine.

Am plecat în Anglia cu un modem Vodafone la mine şi majoritatea posturilor pe care le-am scris de acolo prin reţeaua lor au fost puse pe net. A funcţionat excelent. A detectat imediat reţeaua Vodafone UK şi s-a conectat pe HSDPA cu semnal foarte bun chiar şi în interiorul hotelului, unde mă aşteptam să am probleme.

Ca să zic direct concluzia, dacă aveţi nevoie de Internet şi vă permiteţi tarifele de date în roaming, Vodafone e o soluţie foarte bună. Eu ştiam că ţările vestice sunt patria wireless-urilor gratis, dar n-a fost aşa. Au multe, dar sunt pe bani. Era WiFi în tren, dar la 6 lire/oră. Era WiFi în aeroport, dar aparţinea altei companii şi aveai nevoie de abonament la ei. Era WiFi la expoziţie, dar tot cu taxă. Aveam WiFi gratuit la recepţia hotelului, dar după câteva secunde de conectare nu mai funcţiona şi trebuia să mă reconectez. Singurul loc în care am dat de wireless gratis şi perfect funcţional a fost în Tate Gallery, în cafeneaua de la ultimul etaj. Aşa că, dacă nu vreţi bătăi de cap și aveți și bani, mergeţi pe modem 3G şi gata.

Soluţie pentru a micşora cheltuielile: înainte de a pleca din ţară uitaţi-vă un pic prin laptop şi mai eliminaţi din programele care intră automat pe net. Opriţi Windows Update. Eliminaţi widget-uri de meteo sau actualizările automate de feed-uri RSS. Instalaţi Firefox cu Flashblocker, că atunci când intraţi pe un site să nu mai downloadați automat şi cine ştie câţi megaocteţi de animaţii flash inutile. La câţiva euro cost pe fiecare megabyte de trafic de date se economiseşte o sumă frumuşică. “Veți scoate mai puțini bani din buzunar”, cum ar zice Esca.

În ce priveşte telefonul mobil, pe HTC Desire am intrat în Settings > Wireless and Networks > Mobile Network Settings şi am debifat Data Roaming. Nu aveam mare încredere în această setare, aşa că am oprit eu şi actualizările automate de Twitter sau meteo, dar am făcut-o degeaba. Sistemul de operare mi-a respectat setarea de dezactivare Data Roaming şi n-a permis nici un trafic de date prin reţele mobile. Ba chiar imediat ce mă conectam la câte un WiFi vedea asta şi actualiza atunci şi mailul și meteo şi de toate, dar niciodată prin reţele mobile.

Pe partea economică (pun intended) de voce, mi-a venit acum factura. Am plătit 39 de euro pentru 1 oră 47 minute de apeluri efectuate şi încă 4,5 euro pe 28 minute de apeluri primite prin Vodafone UK. De unde reiese că e mult mai ieftin să te sune cei din ţară decât să îi suni tu. Am câteva apeluri date şi de pe alte reţele din Anglia, că mi-a fost lene să setez telefonul să intre doar pe Vodafone UK, dar nu e semnificativ costul.

Era în hotelul în care am stat în Londra, alături de automatul de reîncărcare telefoane şi iPod-uri. Ăştia vând orice prin vendomate. 6 lire o carte și avea un meniu mare, nu doar cele ce se vedeau.