blog demisec cu note fine de tehnologie

volvo xc60Citiți despre SUV-uri noi: testdrive Volvo XC60 și lansarea producției de Ford EcoSport la Craiova.

Ce înseamnă OLED, QLED, HDR, local dimming și alți termeni specifici televizoarelor moderne

Clock icon

2 Jun 2017

Tag icon

TEHNOLOGIE

Comments icon

34 comentarii

Din când în când primesc televizoare la review și, întrucât nu vreau să explic de fiecare dată ce înseamnă fiecare termen sau abreviere din domeniu, am făcut un soi de glosar cu așa ceva, ca să pot face mereu trimitere către el.

Probabil urmează și altele, ar fi nevoie de așa ceva pe rețelistică și pe SSD-uri.


TELEVIZOR OLED – televizoare unde fiecare “pixel” al ecranului se poate aprinde și stinge individual, în diverse culori, în funcție de imaginea pe care trebuie să o afișeze. Asta înseamnă că, spre deosebire de televizoarele numite uzual LED și LCD, fiecare pixel al ecranului produce lumină și se și poate stinge complet, generând astfel un negru absolut în acea zonă.

Din acest motiv și din alte detalii constructive ale ecranului favorizate de această tehnologie, televizoarele OLED au în general culori mai vii, mai plăcute, și un negru mult mai intens ce duce la un contrast total mai mare. În plus, este eliminată problema bleedingului de lumină (vezi mai jos), iar ecranul poate fi mult mai subțire deoarece dispar straturile de cristale lichide prezente pe celelalte tehnologii.

OLED înseamnă Organic LED, adică fiecare pixel este un LED (de fapt un ansamblu, vezi mai jos) construit și cu materiale organice; nu vă imaginați frunze sau carne când auziți acest termen, ci e vorba de polimeri făcuți în principal din carbon și hidrogen, elemente despre care se spune că aparțin “chimiei organice”.

Iată o diferență simulată între imaginea pe un televizor OLED (stânga) și cea pe un televizor normal (dreapta), unde stingerea completă a pixelilor generează negru absolut. Probabil ați observat pe alte ecrane non-OLED că, inclusiv când acestea afișează un ecran complet negru, acesta este de fapt un gri foarte închis.

TELEVIZOR LED – deși cu nume foarte asemănător, televizoarele LED sunt bazate pe altă tehnologie, una în care sursa de lumină (numită backlight sau retroiluminare) este plasată în lateralele ecranului (la modele ieftine – tehnologie numită edge lighting) sau uniform în spatele ecranului (modele mai complexe – tehnologie numită direct lit sau full-array lighting)

Lumina astfel generată va trece prin suprafața ecranului, fluxul luminos fiind reglat de cristalele lichide ale acestuia, iar culoarea finală de trei straturi de filtre de culoare aplicate în același mod.

Termenul de “televizor LED” vine de la faptul că acea sursă de lumină este formată din LED-uri albe, puternice, nu de “tuburi de neon”. Avantajul față de tehnologia tradițională este consumul de curent mai scăzut al LED-urilor și luminozitatea mai mare, aceasta din urmă ducând la percepția că televizoarele LED sunt mai luminoase.

TELEVIZOR LCD – acestea folosesc același principiu ca la televizoarele LED de mai sus, dar sursa de lumină provine de la tuburi fluorescente (numit CCFL – cold cathode fluorescent lamp), nu o înșiruire de LED-uri. Ghidarea luminii este făcută tot cu cristale lichide.

Cum aceste televizoare au fost primele lansate, numele lor uzual a fost de televizoare LCD, liquid crystal display, pentru a le deosebi de cele anterioare, cu tub (sau de cele cu plasmă, care între timp au dispărut aproape de tot). Cele ce folosesc iluminare pe LED-uri ar putea fi, deci, mai bine numite “televizoare LCD cu iluminare pe LED-uri”, dar ar fi un nume prea lung.

TELEVIZOR QUANTUM DOT / QLED – o tehnologie dezvoltată în paralel cu cea OLED, dar cu un principiu diferit de funcționare. Se bazează pe nanocristale, particule foarte mici ce strălucesc în anumite culori atunci când sunt iluminate, numite comercial quantum dots. Televizoarele folosesc de obicei o sursă de lumină albastră care, trecând prin diversele straturi de nanocristale de pe ecran, își schimbă culoarea.

Unii producători de televizoare insistă mai tare pe OLED, alții pe QLED. Fiecare tehnologie are avantaje și dezavantaje, de exemplu QLED poate genera lumină mai puternică, dar nu și negru mai intens decât OLED-ul.

SUBPIXEL – Fiecare element generator de culoare al unui ecran este numit “pixel”. Fiecare pixel este de fapt format din trei sau mai mulți subpixeli în cele trei culori de bază ale televizoarelor (roșu, verde și albastru). Prin lumina ce trece prin fiecare subpixel colorat, întregul pixel generează diverse posibile culori.

Subpixelii pot avea diverse forme, în funcție de cum consideră producătorul că este optim, pot fi mai mult de trei, iar uneori putem avea și un subpixel de culoare albă. Ansamblul lor se numește uzual “matrice” și este descrisă ordinea subpixelilor. Iată mai jos o matrice RGB, adică fiecare pixel este format din trei subpixeli, în ordine roșu, verde, albastru. Iată în dreapta și  o matrice RGBW, unde apare un subpixel alb.

Tipul matricii și forma subpixelilor n-ar trebui să vă intereseze prea tare, e mai mult genul de termen ce apare în discuțiile pasionaților de tehnologie.

 

CRISTALE LICHIDE – sunt substanțe în stare lichidă ce au multe dintre proprietățile fizice și chimice ale structurilor cristaline. Pentru televizoare contează proprietatea moleculelor de a se orienta diferit atunci când le este aplicat un curent electric, funcționând ca niște jaluzele ce permit trecerea în cantitate variabilă a luminii prin ele.

În cazul televizoarelor LED și LCD, cristalele lichide sunt dispuse în celule de mici dimensiuni (practic, acei pixeli și subpixeli), cantitatea de lumină (produsă de backlight) ce trece prin fiecare celulă putând fi controlată individual. Acea lumină trece și prin filtre de culoare, obținând astfel nuanța dorită pentru acel pixel.

PANEL – termen englezesc, împrumutat și la noi și pronunțat cum se scrie, pentru ecran. Termenul “ecran” poate însemna uneori doar suprafața televizorului, în timp ce prin “panel” se înțelege de obicei întregul ansamblu format din sistemul de retroiluminare și straturile ce determină culoarea luminii percepută de ochi. De exemplu, putem spune că un televizor folosește un panel de tip OLED cu o matrice RGBG de subpixeli sau că alt televizor folosește un panel cu iluminare pe LED-uri amplasate în partea din dreapta.

Termenul intervine în discuții atunci când este prezentată tehnologia din acel televizor sau când se analizează cât de uniformă este luminozitatea ecranului în diversele sale zone.

BLEEDING – un fenomen nedorit prin care lumina de la sistemul de retroiluminare (fie el pe LED-uri sau tuburi fluorescente CCFL) scapă pe la îmbinările dintre ecran și carcasa televizorului, aruncând pe suprafața ecranului mici pete albe de lumină dinspre laterale sau colțuri.

Acest fenomen se vede cel mai bine într-o cameră întunecată și când ecranul afișează o imagine neagră. Deși în rest insesizabil în mod direct, bleedingul afectează experiența telespectatorului alterând culorile de pe ecran. În scenele întunecoase ale unui film, de exemplu, devine chiar deranjant să vezi un colț mai albicios.

Bleedingul este cauzat de diverși factori, precum îmbinări imperfecte ale carcasei cu ecranul, materiale prea subțiri ce devin ușor translucente, ușoara deformare în timp a carcasei șamd. Cantitatea de lumină ce scapă indirect pe ecran poate diferi inclusiv între două televizoare din același model și același lot, după cum ți-e norocul.

Iată bleedingul unui monitor de pe un laptop mai vechi:

4K / Ultra HD – termenii descriu acum televizoare cu o rezoluție nativă de 3840 x 2160 pixeli. Ultra HD este termenul oficial găsit prin standarde, iar 4K sinonimul mai uzual, mai ușor de reținut, pentru același lucru.

Rezoluția este de patru ori mai mare față de cea “Full HD”, adică 1920 x 1080 pixeli, fiind dublată atât pe orizontală, cât și pe verticală. Încă nu avem în România transmisiuni TV în rezoluție 4K, dar în străinătate acestea sunt în curs de implementare, iar Netflix și alte servicii de streaming oferă filme transmise în acest format. Foarte multe clipuri 4K se găsesc și pe YouTube.

Mai mult, un televizor 4K va afișa mult mai bine fotografiile sau filmele voastre (de exemplu cele filmate cu camere GoPro Hero sau Sony ActionCam) de pe stickuri USB sau servicii web.

4K UPSCALE – se referă la procesarea video pe care o poate face un televizor pentru a transforma un film sau o imagine de rezoluție mai mică într-una de rezoluție 4K. Uzual, vorbim de imagini 1920 x 1080 transformate în 3840 x 2160 pixeli.

Transformarea aceasta nu presupune o creștere artificială a rezoluției inițiale (de exemplu prin dublarea fiecărui pixel), ci o analiză a fiecărui cadru și alegerea optimă a culorii și intensității fiecărui pixel adăugat suplimentar prin algoritmi matematici ce analizează formele și culorile inițiale.

De exemplu, să presupunem că inițial avem un pixel negru lângă unul alb, iar upscaling-ul trebuie să transforme acești doi pixeli în patru pixeli. Un algoritm simplu îi va dubla, producând negru-negru-alb-alb, pe când un algoritm mai complex va introduce diverse nuanțe de gri, producând ceva de genul negru-gri închis-gri deschis-alb.

ULTRA HD PREMIUM – este o certificare acordată panelurilor de înaltă calitate, ce respectă un număr de condiții impuse de UHD Alliance. UHD Alliance este un grup format din majoritatea producătorilor de paneluri, televizoare și conținut video cu scopul de a defini standarde și de a încuraja adoptarea televizoarelor Ultra HD.

Pe scurt, un panel cu certificare Ultra HD Premium poate afișa imagini HDR. Pe lung, această certificare înseamnă că televizorul respectiv folosește un panel de rezoluție 4K (sau mai mult), poate procesa semnale cu o adâncime de culoare de 10 biți, afișează cel puțin 90% dintre culorile standardului P3 și oferă luminozitate mare sau negru intens. Ideea este ca, în loc să fii nevoit să te uiți după astfel de detalii tehnice (explicate mai jos), să vezi logo-ul Ultra HD Premium pe televizor și să știi că este de înaltă calitate.

Logo-ul este următorul, iar producătorii de televizoare îl afișează de obicei la loc de cinste pe cutie sau în site-urile produsului:

HDR – înseamnă High Dynamic Range și reprezintă capacitatea televizorului de a afișa imaginile cu mai multe niveluri de contrast, de luminozitate și chiar și de culoare. Principala deosebire este prezența mult mai multor detalii în zonele luminoase și întunecate ale imaginii.

În imaginile de mai jos ignorați saturarea culorilor și priviți detaliile suplimentare ce apar în zona dealurilor din fundal în imaginea HDR:

În imaginile de mai jos, observați cum mai multe niveluri de gri deschis fac posibilă observarea mult mai multor detalii în blana acestui urs polar:

Filmele HDR trebuie filmate de la început cu astfel de camere speciale, iar rezultatul este mult mai apropiat de ceea ce ar vedea direct ochiul uman. Noi nu ne dăm seama, dar televizoarele clasice au o gamă dinamică (ca analogie, gândiți-vă la diferența dintre cel mai luminos și cel mai întunecat punct afișabil) mai mică decât a ochiului uman, clipurile HDR fiind foarte ușor de sesizat.

Televiziunile nu transmit în format HDR, dar servicii precum Netflix o fac pentru multe producții video, iar acum există și jocuri randate HDR. Televizoarele HDR trebuie să suporte anumite niveluri de luminozitate și să facă procesarea culorilor pe minim 10 biți, fiind certificate în acest sens.

Secvențele video filmate și codate cu echipamente de calitate folosesc cam 10 niveluri dinamice, televizoarele LCD HDR clasice urcă spre 14-15 niveluri, iar cele OLED pot ajunge și la 20-21 de niveluri dinamice, fiind avantajate de posibilitatea de a afișa nuanțe mult mai intense de negru.

HDR10 – este un standard pentru video în format HDR. Este cel mai permisiv dintre standardele HDR, iar televizoarele mai ieftine îl implementează de obicei pe acesta. Tehnic vorbind, folosește o adâncime de culoare de 10 biți, gamutul de culoare Rec.2020 și include metadate (adică informații despre cum trebuie afișate corect imaginile HDR) de tip static, adică unele valabile pentru întreg clipul.

DOLBY VISION – este un standard mai avansat pentru video în format HDR, de obicei implementat pe televizoarele mai scumpe alături de HDR10. Diferențele principale față de HDR10 sunt că procesarea se poate face și la o adâncime de culoare de 12 biți, iar metadatele (informațiile adiționale) ce însoțesc secvența video sunt dinamice, descriind pentru fiecare cadru în parte modul în care trebuie afișat acesta în gama dinamică extinsă.

Ca și în cazul altor standarde elaborate de Dolby, compania cere bani producătorilor de televizoare pentru implementarea lor în respectivele modele, motiv pentru care Dolby Vision apare în produsele mai scumpe.

HLG – înseamnă Hybrid Log Gamma și este un alt standard HDR dezvoltat în parteneriat de companiile BBC și NHK (televiziunea niponă). Secvențele video standard folosesc o curbă gamma (graficul după care televizorul se ghidează pentru a interpreta luminozitatea elementelor dintr-un cadru) liniară, pe când HLG folosește o curbă gamma liniară doar în jumătatea sa inferioară și logaritmică în jumătatea superioară.

Rezultatul este un domeniu dinamic extins în partea superioară a spectrului, de la aproximativ 10 niveluri dinamice până spre 17 niveluri.

Hybrid Log-Gamma.svg
By GrandDrakeOwn work, CC0, Link

PAL / SECAM / NTSC – acestea sunt denumirile standardelor de televiziune color analogică. NTSC este cel american, PAL este utilizat în Europa și Asia, iar SECAM a fost dezvoltat de francezi și utilizat de ei și de alte țări francofone ce-au preluat tehnologia.

În prezent, televiziunea este transmisă în format digital și aceste standarde nu mai contează aproape pentru nimeni.

RGB – prescurtarea de la red-green-blue, roșu, verde și albastru, trei culori de bază din a căror combinație în diverse proporții se poate obține cam orice altă culoare.

Inclusiv albul se poate obține suprapunând cantități egale de roșu, verde și albastru. Pentru televizoare, subpixelii se aprind cu diverse intensități, schimbând astfel proporția fiecărei culori de bază în acea zonă și deci nuanța finală pe care ochiul o percepe.

Alte sisteme produc diverse nuanțe folosind alte culori de bază, de exemplu unele imprimante lucrează cu cyan, magenta și galben, avantajate de faptul că foaia de hârtie este deja albă.

GAMUT DE CULOARE (DCI P3, sRGB, Rec.2020) – reprezintă porțiunea din spectrul total al culorilor pe care o poate afișa un anumit televizor sau monitor. Întreaga gamă de culori este reprezentată sub forma unui triunghi având colțurile în roșu, verde și albastru pur, iar în interiorul triunghiului se află nuanțele compuse de diverse proporții ale acestor trei culori de bază pentru televiziune (și pentru ochiul uman, de altfel).

Există diverse seturi de culori, reprezentate prin triunghiuri secundare în interiorul celui primar. Televizoarele pot afișa parțial sau total culorile din acel set, de unde și exprimări de genul “afișează 100% culorile sRGB” sau “afișează 94% din culorile DCI P3”). Majoritatea panelurilor sunt construite pentru a afișa cât mai multe culori din DCI P3 sau Rec.2020.

Acesta este genul de termen care n-ar trebui să vă intereseze prea mult, fiind important de obicei pentru monitoarele profesionale de PC, cele utilizate pentru editare foto-video avansată, unde este important ca o culoare aleasă de tine pe ecran să iasă la fel și la o imprimantă profesională.

ADÂNCIME DE CULOARE – spune cu ce nivel de precizie este codată o anumită nuanță de culoare, fiind descrisă prin exprimări de genul “panel pe 10 biți” sau “procesare de culoare pe 12 biți”.

Întrucât vorbim de formate digitale, toate datele sunt reprezentate în format binar, iar numărul de biți alocați unei culori primare arată cât de multe nuanțe distincte din acea culoare pot fi procesate și eventual afișate. De exemplu, cu 8 biți se pot descrie 2 la puterea 8 numere diferite (adică 256). Altfel spus, un televizor ce face procesarea la 8 biți poate afișa 256 de nuanțe diferite de roșu, verde și albastru, iar cum acestea se pot combina rezultă un total de 256 x 256 x 256 = 16.777.216 culori totale, adică peste 16 milioane.

Dacă procesarea se face la 10 biți, deja avem 1.024 x 1.024 x 1.024, ceea ce duce la peste un miliard de culori diferite ce pot fi afișate.

Adâncime de culoare intervine în două moduri. Primul este în procesorul televizorului, acolo unde se decodează și interpretează semnalul recepționat; un televizor ce face procesarea pe 8 biți nu va putea prelucra un semnal pe 10 biți (sau dacă-l prelucrează, nu o va face corect). Al doilea mod în care intervine adâncimea de culoare este la nivelul panelului, unde subpixelii trebuie să fie capabili să afișeze acele atât de multe nuanțe.

Televizoarele standard folosesc 8 biți de culoare pentru un total de peste 16 milioane de culori. Ochiul uman poate percepe mult mai multe, iar televizoarele HDR folosesc procesare pe 10 biți și chiar 12 biți, putând afișa miliarde de culori și făcând posibile toate acele nuanțe suplimentare ce descriu detalii fine în imaginile de tip HDR.

LOCAL DIMMING – acest termen se referă la posibilitatea televizorului de a stinge complet iluminarea dintr-o anumită zonă a imaginii, obținând astfel nuanțe mult mai adânci de negru în acea zonă.

Pentru tehnologia OLED, acest lucru este banal de simplu. Acolo fiecare pixel iluminează și poate fi stins individual și avem deci local dimming la nivel de pixel, de unde termenul pixel dimming folosit de LG.

Pentru televizoare LED sau LCD, lucrurile sunt mai complicate. Cele care au retroiluminarea (sursa de lumină) pe laterală nu pot face local dimming. Alte modele folosesc LED-uri sau tub-uri fluorescente dispuse sub întreaga suprafață a ecranului, nu pe lateralul acestuia, și deci pot stinge anumite zone, dar nu cu precizia la nivel de pixel a celor OLED.

Iată o imagine cu un televizor ce folosește tuburi fluorescente CCFL pentru întreaga suprafață a ecranului (așa numitul full-array lighting). Dacă o jumătate de imagine este neagră, televizorul nu doar că reorientează cristalele lichide din acea zonă pentru a împiedica trecerea luminii prin ele către spectator, dar poate stinge și anumite tuburi fluorescente, dacă este astfel gândit, pentru a obține un negru mai adânc.

LCD-TV Backlight with CCFL.jpg
By BBCLCDOwn work, CC0, Link

HEVC și VP9 – sunt codecuri moderne de compresie a semnalului video. De-a lungul timpului compresia cadrelor video s-a făcut utilizând codecuri precum MPEG-2, MPEG-4 H.264 șamd, iar pentru rezoluții mari de genul 4K se așteaptă ca HEVC și VP9 să fie utilizate pe scară largă, fiind mult mai performante decât foarte popularul H.264.

HEVC (numit și H.265) oferă o rată dublă de compresie față de H.264, dar adopția sa a fost lentă din diverse metode legate de patente, așa că fabricantul unui televizor ce poate decoda clipuri video HEVC trebuie să plătească o anumită sumă de bani deținătorilor acelor patente. Un grup de producători de televizoare și de conținut video lucrează la o alternativă gratuită numită AV1.

VP9 este un codec dezvoltat de Google inițial pentru YouTube, o alternativă bună la HEVC. Google îl oferă gratuit companiilor, motiv pentru care este implementat în multe televizoare.

Toate acestea contează deoarece, dacă ai pe stickul USB un film codat cu HEVC, dar televizorul nu poate decoda acest format, nu-l vei rula. Din fericire, majoritatea clipurilor video sunt în continuare comprimate MPEG-4, pe care aproape toate televizoarele îl suportă.

Rețineți că vorbim de codecuri. Formatele AVI sau MKV nu sunt codecuri, ci containere, adică includ secvențele video codate într-un anumit format, sunetul codat în alt format, una sau mai multe subtitrări. Pe lângă codecul părții video (și audio, dar acolo rareori sunt surprize), televizoarele trebuie să știe să interpreteze containerul respectiv, ca să afle ce parte e cea video, cea audio șamd.

Iată un citat din specificațiile unui televizor LG:

DVB-T – un standard de transmisiune digitală terestră, adică prin aer. Acronimul vine de la Digital Video Broadcast – Terrestrial, iar în România aproape că nu contează, că aici avem toți cablu, iar transmisiunile aeriene în format digital sunt foarte puține.

Standardul a evoluat, între timp ajungându-se la ceva numit DVB-T2. Contează doar dacă vreți să prindeți canale TV folosind o antenă, dar cel mai probabil aveți cablu.

DOLBY ATMOS – o tehnologie de reprezentare a sunetului surround ce elimină conceputul tradițional de canale de sunet (gen 5.1). În schimb, Atmos lucrează cu obiecte generatoare de sunet, descriindu-le comportamentul în fiecare cadru.

De exemplu, un elicopter este un obiect ce trece din stânga în dreapta pe parcursul a 5 secunde, așa că televizoarele compatibile Dolby Atmos vor ști pe care parte să redea sunetul său în tot acest timp. În paralel, o mașină de poliție face sunet doar în stânga, o explozie se aude în dreapta, câteva personaje țipă speriate în spate, iar sistemul de sunet din televizor redă fiecare obiect conform plasării și mișcării sale în spațiu.

Tehnologia a fost gândită mai degrabă pentru săli de cinema (cea din Băneasa are 52 de difuzoare plasate pe pereți și tavan, controlate independent de procesorul Atmos), dar poate fi integrată în televizoare, mai ales în cele cu mai multe difuzoare. Dacă folosești și un sistem surround mai complex, televizorul va ști și mai bine unde să redea sunetul fiecărui “obiect” în parte.

DOLBY DIGITAL / DTS – acestea sunt codecuri mai vechi de sunet, folosind principiul de canale de sunet (5.1, 7.1 șamd). Un film cu sunet 5.1 include mai multe fluxuri audio, câte unul pentru fiecare canal (clasicele stânga, dreapta, centru, spate stânga și spate dreapta, plus subwoofer pentru frecvențele joase), iar dacă folosești un sistem separat de sunet surround le vei auzi pe toate.

Există și televizoare deștepte dotate cu difuzoare speciale sau soundbar-uri ce pot simula boxe aflate în spatele spectatorului, trimițând sunetul acolo prin reflexii din pereții încăperii.

SMART TV – denumire generică pentru televizoare ce pot face mai mult decât simpla afișare a canalelor TV.

În general vorbind, un Smart TV se poate conecta la Internet și poate afișa clipuri YouTube, include browser, rulează filme sau fotografii de pe stickuri USB sau din calculatoare/servere detectate în rețeaua casei, înregistrează canale TV pe hard-disk șamd.

O altă componentă importantă este cea legată de aplicații ce rulează pe televizor, similar cu modul în care aplicațiile rulează pe un smartphone. Netflix, HBO Go, Amazon Prime Video și altele sunt disponibile prin astfel de aplicații, la fel și diverse programe de știri, meteo, jocuri, Skype șamd.

Smart TV-urile includ un sistem de operare și procesoare ceva mai avansate pentru a gestiona aplicațiile respective. Modelele de top includ procesoare quad-core și memorie RAM suficientă pentru a rula rapid aplicațiile, oferind o experiență asemănătoare cu cea de pe un PC.

WebOS – Este denumirea sistemului de operare integrat în televizoarele LG, ajuns la generația 3.5. Alți producători fie n-au dat un nume interfeței lor smart și sistemului de operare din spate, fie folosesc o versiune de televizor a Android. Toate Smart TV-urile permit accesul la un magazin de aplicații din care pot fi downloadate diverse programe.

CAST – denumire generică pentru posibilitatea de a folosi un dispozitiv mobil sau un PC pentru a comanda rularea pe televizor a unui clip video sau audio. Telefonul sau PC-ul este utilizat mai degrabă ca o telecomandă, iar televizorul se conectează singur la Internet și preia de acolo datele video sau audio, nu din telefonul tău.

De exemplu, pot deschide aplicația YouTube de pe telefonul meu și să folosesc opțiunea Cast pentru a-i cere televizorului să ruleze un anumit clip video. Odată ce comanda a fost recepționată, telefonul nu mai intervine în ecuație, pot să-l și închid. Televizorul va lua singur de pe YouTube respectivul clip și-l va rula până la capăt.

Este un mod de lucru diferit de streamingul de tip screen share explicat mai jos. Cast (dezvoltat inițial de Google) este disponibil pentru integrare în diverse dispozitive ce-și anunță prezența în rețeaua internă. Eu, de exemplu, folosesc Cast din telefon pentru a-i spune unei boxe wireless ce muzică să ruleze din Deezer, YouTube sau SoundCloud, pe lângă posibilitatea de a trimite clipuri video spre televizor din YouTube sau chiar și din Windows Media Player. Este o alternativă bună la a conecta televizorul la calculator prin cablu.

SCREEN SHARING/STREAMING – se referă la posibilitatea de a afișa pe televizor ceea ce vezi pe ecranul telefonului sau tabletei sau laptopului. Există mai multe protocoale dezvoltate de diverse companii (Miracast de LG, WiDi de Intel, Allshare de Samsung, AirPlay de la Apple șamd), dar personal nu am avut probleme în a conecta telefonul sau tableta mea Samsung la un televizor LG și la unul Philips.

Sistemul este bun atunci când vrei să te uiți la fotografii, să rulezi clipuri video, să deschizi o hartă, să faci screen mirroring de pe un laptop șamd, fără utiliza vreun cablu video. Transmisiunea se face prin Wi-Fi Direct sau cel mai probabil prin rețeaua wireless a casei, iar datele circulă din telefonul tău spre televizor (spre deosebire de Cast-ul de mai sus, unde datele sunt luate de televizor inclusiv de pe Internet).

DLNA – un set de specificații prin care dispozitivele pot comunica între ele fără a fi conectate direct între ele.

De exemplu, DLNA specifică modul în care un server de fișiere (inclusiv PC-ul tău, dacă instalezi un program pentru asta) anunță în rețea că are disponibile pentru streaming anumite fișiere video, foto sau audio. DLNA specifică și modul în care un televizor compatibil trebuie să caute în rețeaua internă astfel de media servere, detectând ce oferă acestea și pornind automat streamingul respectivelor fișiere.

DLNA este integrat în foarte multe televizoare și în servere de genul NAS (network attached storage), programe de PC (de exemplu Plex) și chiar și routere la care se poate conecta un hard-disk cu fișiere multimedia, iar routerul le “oferă” în rețea prin DLNA.

Logo-ul oficial este:

MAGIC REMOTE – denumire generică pentru o telecomandă mai modernă de televizor, genul ce poate controla cursorul de pe ecran prin mișcarea ei în aer (ca la Wii). Unele telecomenzi includ microfonul pentru partea de comenzi vocale, altele pot face calibrarea sistemului de sunet al televizorului.

O astfel de telecomandă este utilă dacă utilizați des browserul sau aplicația de YouTube a televizorului, fiind mult mai simplu să introduceți text cu ajutorul ei. Dacă faceți asta des, ați putea conecta și o tastatură bluetooth la televizor, majoritatea celor moderne suportând acest lucru.

SOUND BAR – denumire generică pentru un dispozitiv în care se plasează difuzoarele televizorului. Sound bar-ul poate fi detașabil de pe televizor, caz în care ecranul subțire poate fi montat pe perete, iar difuzoarele plasate undeva sub acesta, sau nedetașabil de televizor, dar având grupate difuzoarele într-o singură zonă, permitând ca restul televizorului să fie subțire și plăcut ca aspect.

Există și sound bar-uri ce pot fi achiziționate separat pentru a beneficia de un sistem audio de calitate sau putere mult mai mare, conectate la televizor ca un sistem extern de sunet. Alte sound bar-uri includ doar un subwoofer pentru preluarea frecvențelor joase.

STB / SET-TOP BOX – denumirea generică a receiverului dat de providerii de televiziune prin cablu pentru a decoda canalele recepționate, în funcție de abonamentul plătit și ce include el, înainte de a le transmite către televizor.

Cutia aceea de la Digi care face legătura între cablul TV și televizor? Acela este set-top box-ul.

Observați scrierea corectă “set-top box”, nu “setup box”. Termenul vine de la faptul că se punea deasupra televizorului (“the TV set”), pe vremea când acestea erau cu tub și permiteau amplasarea unui STB și a pescarului chinez pe el.

SLOT CI+ – Common Interface Plus este denumirea unui protocol care, în practică, înlocuiește STB-ul cu un card ce se introduce în televizor și care-i spune acestuia cum și ce canale să decodeze, în funcție de abonamentul tău. Avantajul este că elimini STB-ul și consumul său de curent și că folosești doar telecomanda televizorului.

Dezavantajul vine din faptul că acel card permite doar decodarea semnalelor, pe când STB-urile moderne sunt ceva mai complexe și pot oferi servicii suplimentare, uneori având integrate și funcții de router wireless șamd.

PRINDERE VESA – specificație ce indică prezența unor găuri de fixare ce permit montarea televizorului pe un suport generic de perete sau tavan.

VESA este o organizație de standardizare în domeniul monitoarelor de PC. Singurul concept VESA popular în lumea televizoarelor este cel de prindere pe suporturi de perete, iar prinderea este descrisă prin termeni de genul 200 x 200 mm, adică televizorul are pe spate patru găuri pentru șuruburi, dispuse ca un pătrat cu latura de 200 mm.

Există și prinderi dreptunghiulare, de exemplu 300 x 200 mm descrie patru găuri așezate în colțurile unui dreptunghi cu latura orizontală de 300 mm și cea verticală de 200 mm. Informația aceasta vă va ajuta să alegeți un suport compatibil cu televizorul, deși majoritatea sunt reglabile și suportă diverse dimensiuni.

Nu toate televizoarele pot fi prinse pe perete, cel puțin nu cu sistem VESA. Pentru prindere în suport, televizoarele trebuie să fie suficient de groase astfel încât acele șuruburi de fixare să intre în interiorul lor, cu fixare în șasiul intern metalic al televizorului. Televizoarele prea subțiri nu permit acest lucru sau folosesc prinderi proprii, gândite special de producător pentru acele modele.

Dacă sunteți de părere că ar trebui să adaug vreun alt termen aici, să-mi spuneți.

    34 comentarii

  1. Un articoool foarte lung. Si ursul ala polar e lup toata ziua!

      (Citează)

  2. Dude, ăla nu-i urs polar. Eu zic să te lași de biologie și să te rezumi la routere unde te pricepi. ;)

      (Citează)

  3. Mie mi-a plăcut aia cu ursul polar!
    În rest totul e ok

      (Citează)

  4. 1) Acela e un lup arctic, nu urs polar :)
    2) Ai putea să explici “viteza” refreshului panelului in legătură cu motion blur? Mulți producători folosesc termeni specifici și atașează valori de 400Hz, dar ele de fapt sunt paneluri de 60 Hz cu o procesare.
    3) Ai putea să explici și conectivitatea rapid daca tot e ghid complet?
    Bună dimineața, citesc blogul de câțiva ani, dar n-am comentat, până acum.

      (Citează)

  5. Frumos scris, doar o precizare: e vorba de un lup, nu de un urs polar in poza respectiva

      (Citează)

  6. Exceptand faptul ca ala e mai mult lup/caine decat urs polar 🙂 un articol util

      (Citează)

  7. Ai facut intentionat faza cu usul nu?:)

    Util articolul, chiar daca a fost lung. Unele lucruri nu le stiam pe cand la altele a fost benefica recapitularea deoarece o sa cumpar in viitorul apropiat un tv.

      (Citează)

  8. Overall, poate multumiti omului pentru stradanie.
    Pe mine m-ai luminat cu termenii.

      (Citează)

  9. Culorile primare sint rosu, verde si albastru… de unde si RGB

      (Citează)

  10. “sau mai mulți subpixeli în cele trei culori de bază ale televizoarelor (roșu, verde și galben)”
    esti sigur ca galbenul e cel pe care il cautai?

      (Citează)

  11. La Samsung se numeste Tizen OS :)

      (Citează)

  12. Bun articol, salvat la marcaje

      (Citează)

  13. Felicitări pentru articol. În măsură timpului tău poate ar merita tratat mai mult despre standarde gen dvb-c s etc și altele….poate deveni de referință articolul tău, deși o parte din cititori vor spune tl;dr….
    Iar lupul/urs este un bun test de atenție 😎
    La mai multe articole bune și documemtate!

      (Citează)

  14. Foarte util, multumim.

    Cand vorbesti de “cast”, spui ca se poate transmite si direct, fara ca cele 2 dispozitive sa fie conectate la aceeasi retea.

    Eu nu stiam ca se poate asta, poti sa detaliezi un pic? Exista TV care stiu asa ceva? Ca chromecastul nu stie.

      (Citează)

  15. WebOS nu e chiar facut de LG special pentru televizoare. A fost facut de HP/Palm pentru handhelds si abia apoi vandut la LG. Si a avut o prezenta destul de misto pe HP TouchPad care intr-o perioada a fost cea mai bine vanduta tableta dupa iPad.

      (Citează)

    • De fapt nici nu știu dacă are ceva în comun cu sistemul făcut de Palm în afară de nume. Astea oricum sunt genul de detalii care doar ar crea confuzie.

        (Citează)

  16. Felicitări pentru articol!
    Când scrie, omul mai scapă şi greşeli, cine nu munceşte nu pricepe.

      (Citează)

  17. “Pentru prindere în suport, televizoarele trebuie să fie suficient de groase astfel încât acele șuruburi de fixare să intre în interiorul lor, cu fixare în șasiul intern metalic al televizorului. Televizoarele prea subțiri nu permit acest lucru și pot fi montate doar pe mobilier, pe standul inclus în pachet.”

    Ia vezi ca tv-ul flagship de la LG de anu’ asta e atat de subtire incat doar pe perete poate fi pus. E adevarat ca nu cu prindere Vesa, dar vezi unde bat.

      (Citează)

  18. Asa am aflat si eu ce stie sa faca televizorul meu! Ca am o eticheta pe el cu toate prescurtarile astea!

      (Citează)

  19. Multumesc!

      (Citează)

  20. Eu stiam ca e diferenta la nr. de pixeli intre 4K si UHD. 4K e putin mai lat.
    Unul 4096 × 2160, altul 3840 × 2160.

      (Citează)

  21. Fantastic, cati au deosebit lupul de urs.Bravo.Radu,data viitoare testul2 sa fie mangusta vs. pasarea dodo(ultima,evident).

      (Citează)

  22. Dacă sunteți de părere că ar trebui să adaug vreun alt termen aici, să-mi spuneți.

    Judder și soap opera effect.

      (Citează)

    • Da, nu-s rele, dar eu mă gândeam la termeni care apar în descrierea televizoarelor. Cei doi ziși de tine apar foarte rar. Mă gândesc la niște definiții.

        (Citează)

    Alătură-te discuției, spune-ți părerea:

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Comentariile nu se pot edita ulterior, așa că verifică ce-ai scris. Dacă vrei să mai adaugi ceva, lasă un nou comentariu. Fără înjurături și cuvinte grele, că vorbim prietenește aici, și fără mesaje doar de dragul URL-spam-ului. Link-urile către alte site-uri, dar care au legătură cu subiectul discuției, sunt binevenite.

sus