Încă o sondă spațială coboară pe un asteroid și preia mostre de sol

Dintre toate reușitele pământenilor în explorarea spațială, cea mai uimitoare mi se pare aterizarea unei sonde pe un asteroid din sistemul nostru solar, de unde au fost preluate mostre de sol ce vor fi aduse înapoi pe Terra.

OK, cea mai uimitoare rămâne aselenizarea pe Lună, că a fost o chestie pusă la cale în doar câțiva ani și cu tehnologia anilor 1960 (you should read this!). Dar pe locul doi e treaba asta în care un robot se duce la un asteroid, coboară pe suprafață acestuia, sapă în el și ne aduce acasă materia colectată de acolo.

Sonda OSIRIS-REx, lansată de NASA în 2016, a coborât acum două zile pe asteroidul numit Bennu, aflat la 321 de milioane de kilometri de planeta noastră, ales pentru că este foarte vechi și mostrele luate de pe acesta (praf și pietre de pe suprafață) vor fi folosite pentru a analiza formarea sistemului nostru solar. Bennu are 500 de metri în diametru și o viteză de aproximativ 100.000 de km/h în orbita sa în jurul Soarelui.

OSIRIS-REx a stat pe orbită în jurul Soarelui pentru un an, apoi a folosit gravitația planetei noastre pentru o manevră de accelerare și schimbare de traiectorie către Bennu. Sonda a ajuns la asteroid în 2018, iar de atunci s-a poziționat într-o orbită lentă în jurul său, analizând suprafața pentru a alege un loc bun de preluat mostre. Au fost detectate patru site-uri bune, unul ales pentru încercarea finală.

Îmi închipui că transmiterea de informații topografice de la așa o distanță și folosind antena de mică putere a sondei a durat ceva vreme. La fața locului, sonda se ghidează folosind recunoaștere de imagini pe baza reliefului de pe asteroid, mapat tot de sondă pe când îl orbita la 1 kilometru altitudine.

În august 2020 au făcut teste, coborând sonda până la 40 de metri de suprafața asteroidului și extinzând parțial brațul de colectare. Alaltăieri, pe 20 octombrie, sonda a coborât lent până la suprafața asteroidului, a extins un braț colector și a preluat câteva mostre de praf. Cei de la NASA urmează să analizeze dacă a fost preluată o cantitate suficientă. Dacă da, sonda va porni către Pământ, unde va ajunge în 2023. Dacă nu, va mai încerca o coborâre în ianuarie 2021.

Asta-i o realizare inginerească de amploare. O misiune de 7 ani în spațiu, timp în care fiecare instrument și fiecare componentă trebuie să funcționeze perfect, cu automatizări și decizii multe luate de computerul sondei acolo la asteroid pentru un zbor precis pe lângă obstacolele de pe asteroid pentru a ajunge la site-ul unde a făcut contact cu solul.

Din ce zice NASA, dificultățile apar în multe alte aspecte aparent banale. De exemplu, e greu de preluat o mostră de sol în spațiu. Nu ai aer, deci nu o poți “suge” folosind un aspirator. Nu o poți prelua nici cu un braț mecanic, că nu-i așa ușor să apuci praf sau pietricele cu o gheară. N-ai timp să sapi cu o cupă de excavator, iar în lipsa gravitației lucrurile oricum merg altfel.

Dacă vă întrebați cum se preiau, totuși, mostre de sol, OSIRIS-REx are un braț special de captură care suflă azot spre sol, iar mostre de sol sunt aruncate în brațul de captură. Totul are loc în 5 secunde, că atât stă în contact cu solul. Acestea s-au întâmplat alaltăieri. Acum problema este să-și dea seama dacă au preluat sau nu mostre.

Eu mă gândeam că probabil vor cântări incinta în care ajung mostrele, dar nu fac asta. Nu știu dacă pentru că-i dificil în lipsa gravitației sau din alte motive, dar vor analiza pe rând imagini de la solul asteroidului pentru a-și da seama dacă lipsește ceva, apoi vor fotografia brațul de sondare ca să vadă dacă s-a murdărit de praf și apoi vor studia felul în care s-a modificat (sau nu) masa inerțială a sondei ca să concluzioneze dacă au intrat în ea câteva grame de praf/pietre.

Cercetarea este condusă de Universitatea din Arizona, apropo. Adică ei au inițial proiectul prin laboratorul lor de studii Lunare și planetare sau cum s-o traduce în română. Lockheed Martin a construit sonda, NASA a zburat-o, dar Universitatea din Arizona a zis “bă, noi am vrea să aducem niște pietre de pe un asteroid pentru studiu” și au coordonat asta. Cam așa arată un proiect de doctorat în străinătate, bănuiesc.

Nu este prima oară când o sondă spațială ajunge la un asteroid și-l ciupește. Japonezii au făcut deja asta cu sonda Hayabusa2, care în ultimii ani a stalk-uit un asteroid numit de ei Ryugu. Sonda a lansat pe acesta doi roboți tip rover tip purice, adică pot sări dintr-un loc în altul pentru a-l explora mai bine, apoi a tras cu un soi de proiectil în asteroid pentru a vedea din ce-i făcut și apoi a coborât la suprafața acestuia pentru a strânge mostre.

Hayabusa2 și-a început apoi călătoria spre Terra pentru a duce mostrele aici. Acestea vor fi parașutate la sol pe 6 decembrie (cadou de Moș Nicolae), după care sonda pleacă din nou în spațiu pentru a urmări un alt asteroid.

Genul acesta de activitate pare să fie un pic mai uzuală acum. Am mai zis și altădată. Omenirea este mare și foarte variată, iar oamenii se așază pe o curbă a lui Gauss în majoritatea criteriilor, fie ele de inteligență, tipul de activitate zilnică șamd. Marea majoritate avem vieți banale, de fapt, preocupați de salariul de mâine, apa caldă la robinet și durerea de măsea.

Câțiva oameni, însă, puțini la număr față de restul omenirii, chiar proiectează, realizează și duc la bun sfârșit lucruri extraordinare. Mi se pare că astfel de exemple demonstrează ce potențial avem noi ca specie. Sau nu musai noi ca specie, ci doar unii dintre noi, puțini la număr, dar important este să le oferim condițiile necesare pentru realizări extraordinare, adică să ne păstrăm între noi ca societăți și națiuni la un nivel civilizat, prietenos și de o calitate bună a vieții de zi cu zi pentru ca astfel de acțiuni să poată avea loc.