Azi, în timp ce mâncăm nişte creveţi cumpăraţi congelaţi din Carrefour şi prăjiţi în tigaie acasă, mă gândeam că tare bine îmi pare că m-a dus mintea ca la aproape toate călătoriile prin străinătate să mănânc diverse feluri bune şi inedite de pe acolo. Mi se pare un lucru foarte important şi sper să mă asculte cât mai multă lume atunci când vă rog să nu cădeţi în capcana fast-food-urilor şi a ideii “lasă ca măcar la McDonald’s ştiu ce să mănânc, nu vreau să am surprize la cine ştie ce restaurant”, atunci când sunteţi în ţări străine. E o mare greşeală şi fie o veţi regreta apoi, fie nu veţi şti ce aţi pierdut, dar credeţi-mă pe cuvânt, aţi pierde o grămadă.

Nu zic să mâncați la restaurante din ghidul Michelin. Dar nici la orice fast-food banal, mai ales la cele care se găsesc şi la noi în ţară. De exemplu acum ceva ani în Anvers am mâncat la un Quick, un lanţ de fast-food ce se găseşte doar prin Benelux şi Franţa. OK, era ceva nou, dar privind acum şi analizând, tot un hamburger şi cartofi prăjiţi şi cola am băgat în mine. N-am vreo amintire plăcută de acolo.

Acum 11 ani am fost în Italia. În acea excursie abia aveam bani să trec strada, aşa că am mâncat de la pachet tot drumul până la Roma, iar apoi m-am descurcat cu mâncare luată de la supermarket-uri şi pizza de la Spizzico (şi multă îngheţată). Îmi pare rău că n-am putut atunci să încerc tot felul de paste şi aperitive specifice ţării, dar aşa a fost situaţia. În următoarea excursie, un tur al Europei, m-am mai deşteptat, mi-am dat seama că într-o ţară străină poţi face mai mult decât să priveşti monumente, poţi să şi guşti delicatesele lor şi pe acest principiu am mers în următoarele excursii, prin Olanda în 2005, Spania în 2007 şi Marea Britanie în 2008.

Ce am câştigat? Îmi aduc aminte cu plăcere că nu doar am vizitat Luvrul, ci vizavi de el (pe partea stângă, cum îl priveşti de pe Champs Elysee) am mâncat o excelentă plăcintă cu fructe de pădure. Într-o noapte în Amsterdam am mâncat o rață cu orez picant, stins cu o bere Heineken. Nişte cârnaţi specifici Sloveniei, mâncaţi lângă pista de ski din Kranjska Gora. Un platou de fripturi şi ouă ochiuri şi cartofi în centrul pieţei din Salamanca, scoici şi creveţi cu vin de Porto pe un vaporaş în O Grove, nişte prăjituri la Coimbra sau un platou chinezesc la Cascais. Cel mai mult mă bucur de excursia de anul trecut din Marea Britanie, unde îmi aduc aminte de un restaurant tailandez din Londra, unde am mâncat un curry cu carne de raţă, cu garnitură de orez şi o bere Tiger, de aperitive şi paste la restaurantul Bella Italia din Edinburgh, de restaurantul mexican din satul european de lângă Atomium, unde am mâncat pentru prima oară un burrito cu Sangria şi de oala imensă de scoici cu sos de usturoi şi vin, mâncate cu o bere Chimay tot în Bruxelles, pe una din străduţele pline de restaurante de pe lângă primăria oraşului. De fapt de acolo a cam plecat acest post, mă gândeam că aici în România îmi este imposibil să mănânc nişte scoici la fel de bune şi la un preţ decent. Mă bucur că n-am ratat momentul atunci când am avut posibilitatea să o fac în Belgia. Şi dacă mă gândesc doar la ce am băut, pot bifa pe listă un suc de portocale băut undeva sus în insula Capri, de unde vedeam întreg portul, de o cafea băută la prova vaporului ce mă ducea de la Calais la Dover, de o bere Urquell băută noapta în piaţa mare din Praga sau de o Heineken lângă Palatul Dogilor din Veneţia, pe malul canalului. Sunt chestii minore, dar fac nişte amintiri foarte plăcute.

Ideea mi-a fost confirmată de un străin care m-a condus prin Anglia atunci când am fost prima oară (de la muncă), în 2007. Ne-a luat de la aeroport şi ne-a dus la un restaurant indian, apoi seara în Brighton la unul italienesc iar a doua zi prin Londra la unul chinezesc (de tipul all you can eat, cu bufet suedez :P). Îmi spunea şi el acelaşi lucru, ca mulţi oameni se mulţumesc să mănânce rapid ceea ce cunosc deja, deşi nu i-ar costa nimic în plus să încerce şi alte specialităţi. Totul e să nu-ţi fie frică şi să ai curiozitatea de a descoperi ceva nou. El avea un card American Express de protocol, așa că își permitea cam orice.

Am o pagină specială scrisă cu o listă a ţărilor pe care le-am vizitat şi a oraşelor prin care am trecut pe acolo, dacă vreți să citiți mai multe.

Când m-am întors din Slovenia am deschis GPS-ul din PDA-ul meu şi am înregistrat ruta avionului în format vizibil în Google Earth. Auzisem pe undeva că GPS-ul merge până la maxim 500 km/h, pt că apoi nu îşi mai ia poziţia bine. Aşa că am testat, şi a mers şi la viteze mai mari. După aterizare am mai studiat problema, şi se pare că limita unor chip-uri GPS e pe la 1800 km/h, iar eu n-am mers decât cu 1000.

Oricum, a fost o experienţă interesantă. Precizia era foarte ridicată. De exemplu am aflat astfel că avionul mic cu care am călătorit între Ljubljana şi Budapesta zbura cam la 4400 de metri altitudine şi cu o viteză medie de 400 km/h. Din fişierul .kml ce poate fi deschis cu Google Earth se vede inclusiv la aterizare cum a coborât spre pistă şi apoi cum a făcut taxi până la terminalul unde am coborât.

Pe ruta Budapesta – Bucureşti am zburat cu un Boeing 737-600, iar acesta zbura pe la 9000-10.000 de metri altitudine şi cu 900-1000 km/h. În avion aveam ecrane LCD pe care ne erau afişate şi acolo altitudinea şi viteza avionului, diferenţa era de vreo 100 de metri altitudine între ce ne spunea avionul şi ce îmi spunea PDA-ul meu, iar la viteza diferenţa era cam de +30 km/h pt avion. Nesemnificativ având în vedere că la un moment dat am avut peste 1000 km/h. La aterizare se vede cum avionul n-a venit direct să aterizeze de la vest spre est, ci a trecut pe lângă aeroport, pe deasupra oraşului (am identificat Piaţa Victoriei, Magheru, se vedeau foarte frumos noaptea), s-a întors undeva pe la Afumaţi şi a aterizat din direcţia est-vest.

Amuzant a fost când am deschis iGO (fişierele .kml au făcut făcute cu alt program, GPSlogGoogle pe numele lui) şi la un moment dat treceam pe deasupra unui oraş maghiar. Iar iGO-ul te pune automat pe cea mai apropiată stradă de pe hartă. Şi pentru el tot parcurgeam străzile oraşului, săream de pe una pe alta, dar amuzant a fost când îmi indica pe ecran cu roşu că viteza legală acolo este de 50 km/h iar eu aveam 335 km/h.

Pentru cine vrea fişierele, click dreapta şi save, apoi dublu-click pe fişier şi alegeţi să-l deschidă cu Google Earth:

Log Ljubljana după decolare – Budapesta până la oprire.
Log Budapesta după decolare – Bucureşti până la oprire.

Nu uitaţi în Google Earth să modificaţi inclinarea, ca să vedeţi şi altitudinea.

Mai sus este hamburgerul din carne de cal pe care l-am mâncat în Ljubljana, la o toneta numită Hot Horse din acel parc. Se pare că este un loc celebru, un fel de “shaorma de la Dristor” de la noi, pentru că ghidul mi-a zis că noaptea vine multă lume pe acolo la un cal fierbinte. Şi cât am stat noi acolo să mâncăm acest sandviş s-au mai vândut vreo 20, multă lume venea special cu maşina ca să ia vreo 2-3 la pachet. N-avea cine ştie ce gust special, ceea ce înseamnă că fie calul nu prea e gustos, fie mâncăm noi deja prea mult cal prin mezeluri şi altă carne pe aici prin ţară încât suntem obişnuiţi cu el. Berea Union este cea mai populară la ei, pentru că ar fi un pic mai dulce decât Lasko, dar mie mi s-a părut invers. 3,5 euro era sandvişul, şi era mare de tot, o chiflă aproape cât o pâine rotundă, iar berea a fost 1,5 euro.

În Kranjska Gora am mâncat la o terasă de lângă pârtia de schi. Am luat un “carnolian sausage”, şi mi-au adus un fel de cârnat de casă, cu cartofi prăjiţi, o ceapă, salată verde, muştar şi un sos făcut din zacuscă mult mai fină. Era excelentă combinaţia, când luai câte un pic din toate în aceeaşi înghiţitură. Cost total 7 euro, dar merita mai mult pentru priveliştea pe care o aveai şi mâncarea foarte bună pe care au dat-o. În comparaţie, am dat 6,5 euro în aeroport pe un Nestea şi un ştrudel.

Printre cuvintele comune am descoperit “garderoba, frizer, hrană, uliţă, mâţă, tavernă” şi altele. Etimologia slavă în acţiune.

Nu prea am avut ce cumpăra. Am luat băutură: un coniac Courvoisier şi un Cointreau, din care nu băusem până acum, un vin din California, unul de Chianti, o şampania slovenă, iar din Ungaria un vin Tokay. Am mai luat diverse bomboane ca să le dau cadou. Cele pe care mi le-am luat mie le-a mâncat mama, iar eu n-am gustat nici una. Am mai luat un trabuc cubanez, din ăla imens, de amintire pentru vitrină cu suveniruri, un pahar şi o farfurie de expus cu Kranjka Gora.

Pe strada maşinile erau toate destul de noi, dar nu scumpe. Genul de 12-20.000 de euro. În afară de un X5 şi un Jeep nu am văzut alte maşini de teren, nici măcar în staţiunile de munte. Cred că doar la noi e boală mare cu maşinile de teren. Nu am văzut nici măcar un singur Logan, se pare că nu e aşa bine primit în Slovenia.

În cele 4 ore disponibile până la plecarea avionului, am zis să vizitez Ljubljana, cât e posibil în aşa scurt timp. Aşa că şoferul maşinii închiriate m-a dus în apropiere de centru şi a parcat într-un parc mărişor de acolo. Am trecut prin parc, care sunt sigur că vara arată mult mai frumos, am văzut un fel de statuie a 69-lui şi un castel în distanţă, apoi ne-am dus spre centru. Am văzut catedrala ortodoxă, cu statuia unui pepene în faţa ei, un muzeu, o clădire mişto care am uitat ce e, un alt muzeu ce avea pe el şi simbolurile oraşului, un turn alb cu un dragon parcat peste el, şi o albină specifică ţării. Prin centru mai era un mall, un alt părculeţ plin de tineri, probabil un loc de întâlnire, primăria (cred), turnul alb al castelului din Ljubljana, ce se afla pe un deal înalt din oraş şi unde urma să mă urc şi eu (dragonul lipsea din păcate, probabil plecat în China să-şi viziteze rudele). În piaţa centrală era o biserică roz, iar râul Ljubljanica trecea pe sub 3 poduri. Am mers apoi să vedem o fântână numită “a celor 3 râuri” şi casa în care locuiesc primarii oraşului (pe rând, evident). Zona era pietonală şi arăta foarte bine, sper să se facă şi la noi cât mai multe.

Apoi am urcat la castel, pe jos. Urcuşul era nu foarte abrupt, dar eu n-am făcut de mult mişcare, şi în plus eram încălţat cu bocanci şi o haină groasă, plus o geantă la mine. Aşa că mi-a ieşit limba de un cot până m-am târât sus, în timp ce moşi şi babe mă depăşeau fără probleme la urcare. “Normal că au viteză la deal, îi aleargă moartea”, mi-am spus. Într-un final am ajuns sus. Frumos castelul, intrarea liberă, doar vizitatul turnului costă 3,5 euro. E un loc foarte mişto de plimbat, de mers şi stat pe o bancă sau la o cafea sau de privit panorama oraşului de pe ziduri. Prin el era şi o expoziţie foto interesantă. Am stat, am văzut, am fotografiat, mi-am băgat limba la loc în gura după ce mi-am tras sufletul şi am coborât din nou în oraş. Am trecut printr-o piaţă şi am văzut podul cu dragoni. Apoi am trecut şi pe lângă o columnă făcută pt Napoleon şi cam aia a fost.

La întoarcerea la maşină am mâncat şi un hamburger din carne de cal, dar asta e altă poveste. Oraşul mi-a plăcut pentru că era foarte curat, liniştit, cu aer la fel de curat ca şi la munte, oamenii păreau fericiţi şi am văzut un număr incredibil de mare de fete frumoase, mai ales blonde. Am văzut şi blocuri “comuniste”, dar erau renovate pe exterior şi vopsite în culori mai frumoase şi arătau mai bine decât la noi. La plecare şoferul mi-a spus că îşi cere scuze, dar acum vom prinde traficul mare şi va dura ceva să ieşim din oraş. El prin trafic înţelegea că nu mergi continuu, sau că mai prinzi uneori semaforul de două ori. Faţă de ce e la noi, a fost chiar rapid.

20 de minute mai târziu eram în aeroport, unde am mai cumpărat diverse, m-am îmbarcat din nou în avionasul micuţ şi am plecat spre Budapesta. După 4 ore de stat în Budapesta am plecat spre Bucureşti şi aia a fost toată călătoria.

Setul de fotografii din Ljubljana.

Alte fotografii notabile:

Un HDR în curtea castelului şi unul doar cu turnul. Îmi place cum se vedea soarele ascuns în nori.
Un HDR cu râul din oraş şi unul din multele poduri peste el.
O tipă ce se cam prinsese că o fotografiez.
O tarabă stradală foarte colorată.
O clădire ce arată interesant.
La pisică se zice macka, care se citeşte “maţa”. Ca la noi. Ăsta era un bar pe acolo.
Parlamentul, dacă am reţinut corect, arata un pic bizar cu această faţadă.

Bled este o staţiune importantă în Slovenia, aflată între Kranjska Gora şi Ljublijana, aşa că în ziua plecării am avut timp să dau o tură şi pe aici. Atracţia principală este lacul, întins, foarte limpede şi foarte liniştit, iar în centrul său se afla unica insulă a Sloveniei, pe care se găseşte o mănăstire. Pe un fel de stâncă de lângă lac se găseşte şi un castel vechi, care a devenit apoi reşedinţă a guvernatorilor austro-ungari şi mai apoi atracţie turistică. Şoferul mi-a spus şi o legendă (sau poate era realitate, n-am înţeles prea bine) referitoare la un mare clopot comandat în Italia pentru mănăstire, cu ocazia nu ştiu cărui eveniment, iar la transport clopotul s-a scufundat în lac şi se poate vedea şi acum vara. Oricum, e un festival vara legat de acest clopot.

Am dat un tur de lac cu maşina şi am oprit într-un loc pentru fotografii. Zona e minunată pentru plimbat cu bicicleta. Era cald, linişte, şi deloc aglomerat, deşi încă nu era sezonul turistic, când se aglomerează. La malul lacului am alergat nişte raţe, în larg se vedeau lebede, un bătrân vopsea o barcă tocmai bună pentru plimbat turiştii, iar alţi oameni stăteau la soare şi se odihneau. Mă gândeam doar ce gratar bun ar merge făcut lângă aşa privelişte.

Setul de fotografii aici.

Printre poze vedeţi:

O fotografie panoramică făcută la lac.
Două HDR-uri discrete făcute cu castelul şi cu insula.
O barcă pe apă şi una pe uscat.
Insula.
Castelul.

Următoarea staţie: Ljublijana.

Numele se pronunţă “Cransca Gora” sau ceva aşa. Cel puţin aşa îi ziceam noi pe acolo şi localnicii nu râdeau, aşa că bănuiesc că era ok.

Kranjska Gora e o staţiune de schi şi pierdut bani la cazinou, aflată la 80 de km de capitala ţării, pe valea dintre Alpii Julieni, după cum mi-a spus cineva. Foarte aproape sunt graniţele cu Austria şi Italia. Mi s-a părut genul de loc paşnic, liniştit, cu aer curat, o staţiune în care să te odihneşti şi relaxezi, nu să vii pentru distracţie şi nopţi albe. În afară de 3 pârtii de schi, vreo 3 restaurante şi cafelele, un supermarket, un Intersport şi vreo alte două magazine neinteresante, nu era nimic altceva în afară de hoteluri şi vile de vacanţă.

Am stat la Korona, 4 stele, cazinou şi hotel. Faptul că întâi se numea Casino şi abia apoi Hotel este reprezentativ pentru staţiune, care am impresia că a fost construită cumva în jurul acestui cazinou. Lanţul de cazinouri Hit este destul de vechi pe acolo şi au foarte mulţi clienţi, în special italieni bogaţi care vin aici să-şi piardă banii, deoarece în Italia din acea zonă cazinourile sunt interzise. Ca să vă faceţi o idee, hotelul avea 24 de camere şi 5 apartamente, dar parcarea era de peste 150 de locuri, iar seara se umplea, deşi nici măcar nu era weekend, pentru că multă lume venea la cazinou.

Tot din cauza acestui cazinou am impresia că nu era mare lucru de făcut nici în staţiune. Nu rentează să ai cafenele în care să pierzi timpul, mai bine îl pierzi la cazinou, împreună cu banii pe care îi ai. Semne care să te ducă acolo erau peste tot în Kranjska Gora. În rest activitatea era doar lângă pârtia de schi, care era veşnic plină, în special de copii, funcţionau telescaune, teleschiuri, se dădea lumea inclusiv cu snowboard şi sanie şi părea distractiv.

Plimbându-mă prin staţiune am observat un lucru interesant: gardurile caselor erau mai mult de decor, iar la multe vile lipseau. Cei care aveau garduri aveau din acelea de lemn, cum se văd în poze, şi putea oricine să le vadă în casă, să-i vezi ce fac în curte, să-i saluţi când treci, etc. Nu ca la noi cu garduri de beton înalte de 2 metri.

Frumoasă zona, aer curat, multă linişte, dar eu personal n-aş rezista să stau acolo mai mult de 3 nopţi. Mă aşteptam să fie mai plin de zăpadă, dar era doar pe la marginea drumului şi pe pârtie, iar vremea era caldă, însorita, şi cam 15 grade.

Setul de fotografii e pe Flickr aici.

Printre fotografii observaţi:

Felinarul care mi-a plăcut.
Un câine extrem de trist.
Porcul la proţap, lângă pârtie.
Pârtia de lângă porc.
Decoraţiuni în curtea casei.
Coş de gunoi în formă de broască.

În rest aruncaţi un ochi pe slideshow, deoarece şi alte fotografii sunt interesante.

Să începem cu începutul: zborul. Ne-existand o cursă directă Bucuresti-Ljublijana, a trebuit să facem escală în Budapesta şi să schimbăm avionul.

Zborul până la Budapesta este mereu amuzant pentru mine. Asta deoarece durează fix o oră, şi când ajungi acolo dai ceasul înapoi cu o oră, pt că este alt fus orar. Aşa că am decolat de aici la ora 6 şi am aterizat acolo tot la 6 dimineaţa. Avionul a fost un Fokker F70, de vreo 70 de locuri. Fiind mai mic, decolarea şi aterizarea sunt mult mai line, acceleraţia mai mică, impactul cu pista mai redus, şi n-am avut nici tulburenţe sau alte evenimente. România se vede frumos noaptea, de sus, un fel de pânză de păianjen trasată de luminile stradale din diversele oraşe peste care treceam. Budapesta are un aeroport frumos. Mai mare decât Otopeni şi mai aglomerat. La aterizare s-a văzut frumos oraşul şi Dunărea prin centrul său. Am identificat Podul cu Lei şi Parlamentul, şi Bastionul Pescarilor unde am fost cu vreo 3 ani în urmă.

Surpriză a fost la zborul către Ljublijana. Avionul era un Embraer 120, în care încăpeau 24 de pasageri iar ca dimensiune semăna cu un “private jet” din filme, doar că nu era jet, ci avea două motoare mari cu câte o elice de 2 metri în diametru pe fiecare aripă. Ne-am urcat ca într-o conservă zburătoare. Nu puteam să stau în picioare în avion fără să înclin capul şi să mă cocoşez. Pe stânga era un singur scaun, pe dreapta erau câte două pe rând. Confortabile şi mai moi decât în Fokker, dar şi sentimentul de sardină era mult mai puternic. Pilotul a pornit un motor, l-a turat bine, apoi pe celălalt, apoi în timp ce eu mă încordam pe scaun şi mă rugăm la Dumnezeu, a decolat. Avionul are însă multe avantaje prin mărimea sa redusă: a decolat rapid, fără să necesite mult rulaj pe pistă, iar zborul a fost foarte lin şi plăcut. Altitudinea era de doar 4000-5000 de metri şi viteza de vreo 400 la ora (şi ştiu asta pt că am pornit GPS-ul, dar asta e altă treabă), aşa că priveliştea era chiar frumoasă. A zburat mult mai bine decât mă aşteptam, iar aterizarea a fost foarte lină. Dezavantajul a fost zgomotul puternic al motorului. Peisajul era foarte frumos, slovenii au peste tot pâlcuri de păduri, şi peste tot case. Nu ştiu cum sunt organizaţi, dacă în sate ca la noi, dar erau peste tot. Iar în depărtare se vedeau munţii înalţi, Alpii Julieni de la graniţa cu Austria, vârfuri foarte abrupte şi înalte, dar care din avion arătau foarte frumos. Slovenia era acoperită de un plafon jos de nori, iar din avion se vedeau doar munţii ieşind deasupra ceţii, şi nimic în rest, întunecat în jos şi doar vârfurile albe de zăpadă ieşind la lumină. Aeroportul din Ljublijana este foarte mic, mai mic şi decât Băneasa, genul care are iarba la marginea pistei şi te aştepţi să vezi căprioare alergând pe acolo.

La întoarcere aceeaşi poveste. Înapoi cu avionul cu elice până în Budapesta, dar unde în loc de Fokker ne-a dus înapoi în ţară un Boing 737-600 modern. Personal la fiecare decolare stau bine fixat în scaun, mă uit pe geam la ce se întâmplă, mă uit cum dispare pământul sub mine, etc. Am observat însă că există oameni care iau o revistă şi o citeau, sau încercau direct să doarmă. Nu pot aştepta 5 minute până când avionul termină de decolat şi accelerat şi scapi etapa în care e cel mai probabil să se întâmple accidente sau probleme tehnice? La asta mă gândeam atunci când am decolat cu acest Boeing. Acceleraţia a fost fantastică, zgomotul asurzitor, am simţit un gol în stomac când ne-am desprins de pistă şi când am urcat la un unghi abrupt până la câteva mii de metri, zgomotul puternic al flapsurilor şi al trenului de aterizare intrând în avion. Iar alţii citeau sau dormeau, de parcă ar fi zburat astfel în fiecare zi. Cred că nu voi putea niciodată să consider decolarea ca pe ceva normal care nu merită atenţia mea pt 5 minute, şi cred că de fiecare dată când voi decola voi aprecia momentul şi ingineria din spatele avionului şi faptul că un cilindru metalic cu aripi de câteva zeci de tone se poate ridica în aer.

Am dat astăzi 25 de dolari pe un cont Pro pe Flickr ca să pun acolo toate pozele curente şi trecute. Aşa că pentru întreg setul de fotografii făcute din avion (le-am selecţionat pe cele mai bune) intraţi aici. Unele sunt un pic blurate, dar din cauza căldurii evacuate de motorul avionului, nu a aparatului foto. Aparatul a fost un Canon S5 IS nou-nouţ care s-a comportat excelent şi de care sunt foarte mulţumit. Mai am de făcut multe fotografii până să-i fac un review, dar momentan nu regret deloc banii daţi pe el.

Linkuri: setul de fotografii din avion.