Azi, în timp ce mâncăm nişte creveţi cumpăraţi congelaţi din Carrefour şi prăjiţi în tigaie acasă, mă gândeam că tare bine îmi pare că m-a dus mintea ca la aproape toate călătoriile prin străinătate să mănânc diverse feluri bune şi inedite de pe acolo. Mi se pare un lucru foarte important şi sper să mă asculte cât mai multă lume atunci când vă rog să nu cădeţi în capcana fast-food-urilor şi a ideii “lasă ca măcar la McDonald’s ştiu ce să mănânc, nu vreau să am surprize la cine ştie ce restaurant”, atunci când sunteţi în ţări străine. E o mare greşeală şi fie o veţi regreta apoi, fie nu veţi şti ce aţi pierdut, dar credeţi-mă pe cuvânt, aţi pierde o grămadă.

Nu zic să mâncați la restaurante din ghidul Michelin. Dar nici la orice fast-food banal, mai ales la cele care se găsesc şi la noi în ţară. De exemplu acum ceva ani în Anvers am mâncat la un Quick, un lanţ de fast-food ce se găseşte doar prin Benelux şi Franţa. OK, era ceva nou, dar privind acum şi analizând, tot un hamburger şi cartofi prăjiţi şi cola am băgat în mine. N-am vreo amintire plăcută de acolo.

Acum 11 ani am fost în Italia. În acea excursie abia aveam bani să trec strada, aşa că am mâncat de la pachet tot drumul până la Roma, iar apoi m-am descurcat cu mâncare luată de la supermarket-uri şi pizza de la Spizzico (şi multă îngheţată). Îmi pare rău că n-am putut atunci să încerc tot felul de paste şi aperitive specifice ţării, dar aşa a fost situaţia. În următoarea excursie, un tur al Europei, m-am mai deşteptat, mi-am dat seama că într-o ţară străină poţi face mai mult decât să priveşti monumente, poţi să şi guşti delicatesele lor şi pe acest principiu am mers în următoarele excursii, prin Olanda în 2005, Spania în 2007 şi Marea Britanie în 2008.

Ce am câştigat? Îmi aduc aminte cu plăcere că nu doar am vizitat Luvrul, ci vizavi de el (pe partea stângă, cum îl priveşti de pe Champs Elysee) am mâncat o excelentă plăcintă cu fructe de pădure. Într-o noapte în Amsterdam am mâncat o rață cu orez picant, stins cu o bere Heineken. Nişte cârnaţi specifici Sloveniei, mâncaţi lângă pista de ski din Kranjska Gora. Un platou de fripturi şi ouă ochiuri şi cartofi în centrul pieţei din Salamanca, scoici şi creveţi cu vin de Porto pe un vaporaş în O Grove, nişte prăjituri la Coimbra sau un platou chinezesc la Cascais. Cel mai mult mă bucur de excursia de anul trecut din Marea Britanie, unde îmi aduc aminte de un restaurant tailandez din Londra, unde am mâncat un curry cu carne de raţă, cu garnitură de orez şi o bere Tiger, de aperitive şi paste la restaurantul Bella Italia din Edinburgh, de restaurantul mexican din satul european de lângă Atomium, unde am mâncat pentru prima oară un burrito cu Sangria şi de oala imensă de scoici cu sos de usturoi şi vin, mâncate cu o bere Chimay tot în Bruxelles, pe una din străduţele pline de restaurante de pe lângă primăria oraşului. De fapt de acolo a cam plecat acest post, mă gândeam că aici în România îmi este imposibil să mănânc nişte scoici la fel de bune şi la un preţ decent. Mă bucur că n-am ratat momentul atunci când am avut posibilitatea să o fac în Belgia. Şi dacă mă gândesc doar la ce am băut, pot bifa pe listă un suc de portocale băut undeva sus în insula Capri, de unde vedeam întreg portul, de o cafea băută la prova vaporului ce mă ducea de la Calais la Dover, de o bere Urquell băută noapta în piaţa mare din Praga sau de o Heineken lângă Palatul Dogilor din Veneţia, pe malul canalului. Sunt chestii minore, dar fac nişte amintiri foarte plăcute.

Ideea mi-a fost confirmată de un străin care m-a condus prin Anglia atunci când am fost prima oară (de la muncă), în 2007. Ne-a luat de la aeroport şi ne-a dus la un restaurant indian, apoi seara în Brighton la unul italienesc iar a doua zi prin Londra la unul chinezesc (de tipul all you can eat, cu bufet suedez :P). Îmi spunea şi el acelaşi lucru, ca mulţi oameni se mulţumesc să mănânce rapid ceea ce cunosc deja, deşi nu i-ar costa nimic în plus să încerce şi alte specialităţi. Totul e să nu-ţi fie frică şi să ai curiozitatea de a descoperi ceva nou. El avea un card American Express de protocol, așa că își permitea cam orice.

Am o pagină specială scrisă cu o listă a ţărilor pe care le-am vizitat şi a oraşelor prin care am trecut pe acolo, dacă vreți să citiți mai multe.

Am plecat din Porto, spre nordul Portugaliei, graniţa cu Spania şi Santiago de Compostella ca destinaţie finală. Dar pe drum am oprit într-un loc numit O Grove, unde Oceanul Atlantic pătrunde mai adânc în continent şi face nişte golfuri şi fiorduri unde se cresc fructe de mare (midii în principal). Iar noi am făcut o croazieră pe acolo, cu tot cu mâncat fructe de mare până am leşinat.

Croazieră a fost făcută cu un iaht micuţ. Portul de plecare era foarte simpatic, mai provincial aşa, şi liniştit, cu restaurante la malul apei, lângă diverse bărci pescăreşti. Vaporul avea ferestre de sticlă pe fund, şi în unele locuri se vedeau peşti şi fundul golfului. Iar în această zonă sunt sute de platforme, de vreo 6×6 metri, din bârne de lemn, şi de fiecare bârna se agaţa frânghii ce ţin vreo 30 de midii pe ele, care apoi se scufundă în apă adâncă de 15-20 de metri. Există o perioadă în care se pun scoicile pe funii, apoi midiile fac sex, apar altele, mă rog… un întreg ecosistem complicat despre care nu mi-a păsat mai mult de “ce gust or avea?” pt că ştiam că după croazieră ne dă să mâncăm câte fructe de mare vrem.

Ne-am plimbat vreo 30 de minute cu vaporul, ne-am oprit la diverse platforme ca să ne arate funiile, să ne explice cum se cresc midiile şi cum se scot de acolo. Apoi ne-a dat să mâncăm, şi am mâncat o grămadă de scoici şi langustine sau cum se numesc, şi am băut două sticle de vin de Porto în 3 inşi. Apoi am râs toţi gândindu-ne că vom ajunge la Santiago, al treilea loc ca importanţă în religia noastră, după Ierusalim şi Vatican, ameţiţi de vin tare şi ghiftuiţi de fructe de mare. Halal pelerinaj.

Apoi a urmat un moment magic. Pe puntea superioară, deschisă, a iahtului, au venit cu o găleată mare de scoici şi ne-au lăsat să hrănim pescăruşii care urmăreau vaporul, ştiind că urmează această etapă. Rupeam o scoică în mână şi ţineam jumătate din ea şi cu carnea dinăuntru în mână, iar un pescăruş venea în zbor, se apropia încet de vapor, sincroniza vitează şi apoi se avânta şi îmi smulgea carnea din scoică, uneori cu totul. Iată o fotografie din care se vede clar că nu mi-a fost frică de pescăruşi, şi n-am făcut breasla inginerilor de ruşine. Dacă nu nimerea bine, puteam să rămân fără un deget, dar aveau experienţă păsăroii şi m-am întors întreg acasă. Oricum, chestia asta a fost super. Apoi am tras la mal, ne-am împleticit cântând spre autocar şi am plecat spre Santiago de Compostella.

Nu cred că ar fi vreun turist căruia să nu-i placă oraşul Porto. A fost unul din puţinele oraşe din care mi-a părut rău să plec, la sfârşitul vizitei. Felul în care s-a dezvoltat mi-a plăcut cel mai mult, cu o grămadă de dealuri şi coline pe care urci şi coborî, cu străzi pe care vezi clădirile la diversele niveluri la care au fost construite. Oraşul nu pare modern şi acesta este un mare avantaj în a atrage turiştii.

Am văzut multe zone marfă, dar nu mai ţin minte ce erau pt că îmi stătea mintea numai la croaziera ce urma să o facem. Am văzut o piaţă frumoasă şi clădirile ce o înconjurau (1, 2, 3). Am văzut o catedrală foarte încărcată cu decoraţiuni interioare, poate prea multe chiar. Am văzut multe străzi de care ziceam, cu diverse niveluri ale oraşului şi tuneluri săpate prin munte. Dar cel mai mult aşteptam să ajungem la râul Douro, care trece prin Porto şi se varsă în Atlantic, şi pe care urma să ne plimbăm şi noi într-o croazieră micuţă ce s-ar fi terminat cu o degustare de vin de Porto.

Croazieră s-a făcut cu un vaporaş de lemn. Oraşul se vede cel mai frumos de pe apă. Vreo 6 poduri, inclusiv unul făcut chiar de Gustave Eiffel, traversează răul şi unesc cele două părţi ale oraşului. Am trecut pe sub 5 din ele, am văzut oraşul crescând pe ambele maluri, am văzut alte vapoare, oameni cu jetski-uri, copii sărind în apă de pe poduri (era cald rău în acea zi), tot felul de alte bărci de agrement. Oraşul se vedea şi mai frumos când am ajuns aproape de Atlantic şi ne-am întors spre amonte. Păcat că nu mai poate fi văzut că acum 100-300 de ani, cu multe bărci şi corăbii de toate tipurile navigând pe râu, ca pe Grand Canale din Veneţia la carnaval.

Frumoasă croazieră. Am oprit pe malul opus plecării şi am mers la un fel de depozit de vin de Porto, al firmei Calem. Pe râu erau ancorate vapoarele tradiţionale cu care se transporta vinul până în oraş. Ne-au arătat cum se păstrează vinul în nişte butoaie imense. Vinul de Porto făcut de ei este de mai multe feluri. Cel mai şmecher este vinul Vintage, care se produce doar în acei ani în care condiţiile climatice în Valea Râului Douro sunt exact cum trebuie, şi se bea după vreo 30 de ani. Evident, este cel mai scump. Cel mai des întâlnit este vinul Tawny, de 5, 10, 20 sau 30 de ani, făcut şi prin amestecul mai multor vinuri din ani diferiţi. Vinul de Porto este mult mai tare şi mai dulce decât alte vinuri, pentru că la puţin timp după obţinerea sa i se opreşte fermentarea naturală prin adăugarea unui brandy foarte tare, înainte ca zahărul din struguri să se transforme în alcool. Femeia care ne prezenta istoria şi obiceiurile tot vorbea, dar noi vroiam să gustăm. După trăncăneala te duce într-o sală de mese mare, în care dădeau o sticlă de vin alb şi una de vin roşu la câteva persoane. Vinul era exact cum ziceam, dulce şi tare, dar foarte bun. Se puteau cumpăra diverse sticle, de la cele normale de vreo 7 euro până la sticle de câteva sute de euro de tipul Vintage, şi fiecare a cumpărat după posibilităţi şi gusturi.

La malul oceanului este o promenadă lungă, din loc în loc cu plaje. Noi am oprit într-un loc mai stâncos, iar peste pietrele din apă se făcuse un fel de ponton micuţ. Am mai stat un pic la malul oceanului, am mai cules o scoică, o piatră, ne-am uitat la valuri şi la apusul soarelui, şi apoi am plecat şi din Porto, dar cu mare regret şi tristeţe, probabil alimentate şi de efectul vinului.

Un orăşel minunat. În vârful dealului din oraş se află Universitatea din Coimbra, una din cele mai vechi din Europa (fondată în 1290, în ce stare erau Ţările Romane atunci?). Campusul era mare, cu clădiri vechi dar impunătoare, cu un turn frumos lângă rectorat. De sus din piaţă se vedea tot oraşul, şi în depărtare un pod asemănător cu unul văzut în Rotterdam. Interesante sunt tradiţiile acestei universităţi: studenţii poartă un fel de robe sau mantii, şi îşi agăţă de ele nişte panglici pe care trebuie să le ia de la un profesor, o iubită, un coleg, şi încă o persoană pe care am uitat-o. Se organizează în republici (un fel de frăţii) şi îşi scriu pe casele pe care locuiesc ce republică sunt, cu steag, cu slogan, cu ce vor ei. Cred că dacă ar fi avut baghete şi ar fi făcut şi magie, puteau să se creadă Harry Potter, pt că hainele, clădirile şi obiceiurile seamănă deja destul de mult.

Nu prea am făcut multe fotografii aici, pentru că nu am văzut Facultate de Electronică şi Telecomunicaţii, iar orice altă facultate eu o consider nedemnă de fotografiere. Coborâtul până în centrul oraşului a fost însă inedit, pe nişte străduţe înguste şi foarte înclinate. Această fotografie s-ar putea crede că am făcut-o strâmbă, dar observaţi cât de înclinată este strada în timp ce acoperişurile sunt drepte. Era haios când te întâlneai cu un automobil care urca, în acest oraş fără o frâna de mână bună nu prea poţi ajunge sus. Mă întreb ce fac iarna pe polei, deşi în Portugalia nu prea sunt astfel de fenomene. În coborâre am mai văzut vreo 2 catedrale, străzi şi porţi de delimitare a oraşului, ziduri fortificate. Ajunşi mai la bază, am găsit vreo 3 străzi pietonale paralele, pline cu magazine. Nefiind eu genul shoppingăcios, am mers de nebun pe acolo şi am stat la o terasă frumoasă. Coimbra este mult mai ieftină decât orice oraş vizitat, cu 3 euro am băut o cafea, un suc de portocale şi am mâncat şi o tartă cu fructe, în timp ce în alte oraşe la aceeaşi bani aş fi luat doar sucul. Eu m-am plimbat mai mult decât ceilalţi turişti, care captivaţi de preţurile mici cumpărau haine şi bijuterii pentru întreg clanul de acasă, am trecut şi râul şi am făcut o fotografie frumoasă în care se vede sus universitatea, de unde coborâsem cu 3 ore inainte.

Apoi cu regret am plecat din Coimbra, dar cu siguranţă este un loc în care nu m-ar fi deranjat să fac facultatea.

Fatima este un orăşel mic în centrul Portugaliei, ajuns celebru după ce Fecioară Maria s-a arătat la 3 copii păstori în 1917, şi le-a spus 3 mari evenimente ce urmau să se întâmple în lume. Acum sunt doar speculaţii privind ce le-a spus, pt că Vaticanul ţine totul sub cheie. Oraşul atrage probabil milioane de turişti în fiecare an şi acest lucru este vizibil în proporţiile locului de pelerinaj.

Curtea din fata bisericii este uriaşă. Mai mare decât stadioane de fotbal, şi nu vreau să mă gândesc cum arată atunci când se umple de oameni, dar când am fost eu erau puţini. În centru este o statuie aurită, într-un rond de flori. Exact la stânga acestui rond este aşa numita Capelă a Apariţiilor, marcând locul unde se aflau cei trei pastori atunci când au avut viziunea. Este o capelă modernă, pereţii laterali sunt din sticlă iar cel frontal lipseşte. În coloanele din cele 4 colţuri ce susţin capela sunt locuri prin care lumea baga acatiste sau orice altceva doresc să scrie pe biletele de hârtie. Lipit de această capelă este un loc în care se pun lumânări. Pe toată lungimea pieţei şi până la această capelă era un fel de bandă pavată cu marmură, pe care lumea putea să meargă în genunchi până la capelă (şi am văzut o femeie făcând acest lucru, cred că i-a luat 20 de minute).

În biserica mare se pot vedea mormintele celor 3 pastori şi o statuie a Fecioarei Maria (în stânga jos din fotografia de mai jos), a cărei replică era şi pe la noi prin ţară cam acum vreo două luni, de se înghesuia lumea să o atingă. Biserica este albă, fără multe decoraţiuni, fiind construită prin 1930. Aş fi vrut să stau mai mult şi să fac nişte fotografii mai bune, dar un paznic ne-a dat afară de cum am intrat, noroc că am reuşit să mă strecor pe lângă el şi să mai stau vreo 10 minute înăuntru. Nu înţeleg de ce închidea, mai ales că unii oameni vin de la mare depărtare acolo şi e cam aiurea să li se închidă uşa în nas. În partea opusă a pieţei se construia o biserică nouă, mai mare, deşi ciudată ca formă, fiind rotundă şi plată.

Am plecat să dormim în Coimbra, un oraş universitar vechi şi foarte frumos şi în care m-am simţit foarte bine.

Să revenim la excursie. A doua zi după ce am vizitat Lisabona am văzut încă un motiv foarte bun pt care m-aş putea muta acolo, fără nici un regret. La 20 de km de oraş se afla munţii şi renumită staţiune Sintra, iar la 20 km în cealaltă direcţie se afla Oceanul Atlantic şi minunatele staţiuni de la Cascais şi Estoril. Am mers pe rând prin toate.

Sintra seamănă cu Poiana Braşov. Undeva între dealuri şi munţi, se află acest orăşel care acum este patrimoniu UNESCO, şi unde concentraţia de palate şi vile impozante atinge noi recorduri. Am vizitat un palat regal, asemănător cu Cotroceni, dar amuzant şi prin faptul că avea o cameră în care un rege a fost prins de o femeie de la curte în timp ce “călărea poneiul” cu altă femeie de la curte. Prins cu penisul în sac, regele a zis pe un ton nevinovat ceva de genul “ce? este bine!” aşa că acum acolo este o încăpere mare cu gaiţe pictate pe tavan şi în jurul fiecăreia scrie “este bine”. În rest priveliştea era foarte frumoasă şi pe un drum ce urcă şi mai mult am găsit o vilă superbă, cu o poartă sculptată şi decorată, iar în curte avea o grădină cu flori exotice, statui şi alei ce treceau printre heleştee cu lebede negre. Este bine.

Am plecat spre ocean. Am oprit la aşa numitul Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei Continentale, după cum arată fotografia în care stau lângă inscripţia cu coordonate. Era şi sus, iar la picioarele stâncilor se auzea oceanul făcând zgomot puternic. Lângă noi era un far şi de acolo puteai să cumperi un certificat, cum că ai ajuns la capătul continentului. Aş vrea să pot spune că am stat acolo, la marginea stâncii, şi am avut întreg Oceanul Atlantic în faţa mea şi intrega Europă în spatele meu, dar nu s-a putut. Vântul era atât de puternic încât abia puteam sta în picioare, ne ţineam cu toţii de balustrade şi abia reuşeam să deschidem ochii pt o poză. Dar capul era foarte frumos, şi îmi voi aduce aminte mereu cu plăcere de el pt că aici am văzut prima oară oceanul.

În drumul spre Cascais am trecut şi printr-un loc numit Gura Infernului, o formaţiune ciudată de stânci săpate de ocean şi în care atunci când apa este agitată, se face multă spumă şi vuiet, dar în acea zi nu era cazul. Apoi am ajuns în Cascais şi mi-a plăcut din prima. Mi-a adus aminte de acele insule tropicale pe care le vedem în filme sau în jocuri pe calculator. Plaje micuţe, cu nisip extrem de fin, dar închis la culoare. Bărci de toate mărimile ancorate. O promenadă pe marginea apei, cu vile de toate mărimile pe partea cealaltă a străzii (şi ce privelişte au). Iar orăşelul era un labirint de străduţe pietonale, pavate pe jos cu pietre colorate, şi în care puteai mânca la diverse terase şi puteai cumpără tot felul de suveniruri şi peste tot se auzea muzică veselă. Am găsit şi un mall de câteva etaje, la ultimul fiind multe restaurante plus o terasă exterioară generoasă de unde puteai vedea în jurul tău. Câte un castel, un turn de apărare, dar deja erau ceva obişnuit.

Estoril este lipit de Cascais, dar staţiunea este mai de lux. Portugalia a fost neutră în războaie, aşa că aici veneau toţi bogaţii Europei să se relaxeze în timp ce în ţările lor luptele erau în toi. Hotelurile erau mai mari, mai bune, totul părea mai îngrijit, dar parcă şi totul era mai zgomotos şi mai agitat. Am intrat în Cazinoul Estoril, cel mai mare din Europa, dar nu mi-a plăcut. Podeaua şi pereţii erau din marmură neagră, şi peste tot erau lumini roşii şi era foarte obositor la ochi. Deşi era mijlocul zilei şi al săptămânii, cazinoul era plin de jucători. Voi continua totuşi să mă duc în Monte Carlo când voi avea chef de cazinou, cel din Estoril nu m-a convins :P Eu am ieşit şi prin parcul din faţa sa şi până la apă. La plecare lipsea un om din grup, s-au dus câţiva după el în cazinou şi l-au găsit băgând de zor monede şi trăgând de manetă, poate o câştigă. Cineva lângă tocmai câştigase 50.000 de euro. Odată toţi turiştii recuperaţi şi legaţi în scaune ca să nu mai fuga la tentaţia cazinoului, am plecat spre Fatima.

A fost frumos statul între palmieri, la marginea oceanului, urmărind iahturi şi oamenii la plajă şi apa albastră. Coasta de Azur a Franţei este mai frumoasă, dar acolo dacă nu ai Rolls Royce parcă te simţi în plus. Un sejur în Cascais sau Estoril cred că ar fi la fel de frumos precum unul pe Costa Brava, mai ales cu Lisabona aproape pentru vizitare.

Am intrat în Lisabona pe podul Vasco da Gama, lung de 18 kilometri, din care 16 km pe apă, deoarece raul Tejo face un estuar foarte lat înainte de a se varsă în Atlantic. Pe lângă această intrare se găseşte Centrul Comercial Vasco da Gama, cu un mare Oceanariu şi alte chestii interesante. În această primă zi am dat un tur de oraş cu autocarul, ca să vedem obiectivele principale.

Am oprit la Mănăstirea Ieronimilor, o clădire imensă şi frumos decorată, aflată aproape de râu. Şi înăuntru arată bine, iar la intrare în stânga este mormântul lui Vasco da Gama, exploratorul care a găsit o nouă cale către Indii ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranţe. Chiar lângă apă se găseşte un monument închinat lui Henric Navigatorul, un prinţ la a cărui scoala de navigaţie au învăţat şi Cristofor Columb şi Vasco da Gama, şi se pare că au fost învăţaţi bine. Henric este cel din dreapta, în capăt, stând spre apă cu o corabie în mână, iar în spatele lui sunt cei care l-au ajutat, tot felul de călugări, evrei şi diverse alte persoane. Însemnele sale, odgonul, scoică şi sabia parcă, erau la baza monumentului şi se regăsesc repetate în multe locuri din capitala portugheză (iar scoica în toată Pen. Iberică, fiind semnul Sfântului Iacob de la Santiago de Compostella). Am văzut şi turnul Belem, declarat patrimoniu UNESCO, o construcţie frumoasă ce apăra oraşul de corăbii inamice, şi unde am uitat să fac fotografii. Şi apoi am mers la hotel, care mie mi s-a părut cel mai bun dintre toate, aflat într-o zonă centrală.

A doua zi, după un mic dejun la care am mâncat precum un căpcăun, înarmat cu o hartă am pornit pe jos prin oraş. Poate din acest motiv mi-a plăcut aşa mult Lisabona, o plimbare de 10 ore cu harta în mâna fiind genul meu de turism în oraşele străine. Am mers spre un muzeu pe care doream să-l vizitez. Pe drum am trecut pe lângă o arenă de lupte, unde am fotografiat şi un curcubeu într-o arteziană. Am văzut bulevarde largi, viu colorate, pe care nici un bloc şi nici o casă nu semăna cu următoarea, şi plin de palmieri (1, 2, 3).

Muzeul se numea Gulbenkian şi conţine operele de artă (picturi, sculpturi şi tot felul de bibelouri) adunate de acest milionar şi donate statului pt a fi ţinute în muzeul ce îi poartă acum numele. Şi pentru că a avut bani şi legături, a făcut rost de adevărate minunăţii. 3 euro este prea puţin pt ce vezi înăuntru, având artă europeană, greco-romană, indiană şi chinezească, şi toate una şi una, în stare perfectă. Tot felul de obiecte de jad, de fildeş, de aur, mobilier ce a aparţinut regilor francezi şi englezi, şi multe tablouri. Era o cameră plină de tablouri semnate de nume celebre precum Rubens, Degas, Monet, Renoir, plus alţi pictori flamanzi şi italieni, dar toate privirile şi toţi vizitatorii se îndreptau către un Rembrandt mare, “Portret al unui om bătrân”, care ieşea în evidenţă între celelalte tablouri precum aurul în nisip. Am văzut acum doi ani în Amsterdam muzeul Rembrandt, cu multe picturi ale acestui maestru, dar parcă aici, când e pus laolaltă cu alţi pictori celebri ale căror lucrări valorează milioane, şi totuşi nici nu le băgai în seamă, parcă aici îţi dai seama mai bine de măestria pe care a avut-o în pictură. Şi avea şi un alt tablou, numit Pallas-Atena, despre care unii spun că ar fi portretul lui Alexandru cel Mare. Mă întreb cât valorează acestea acum.

Am continuat drumul. Aproape de muzeu am intrat într-un magazin El Corte Ingles, care erau multe în Spania şi Portugalia. Un magazin care se apropie foarte mult de Harrods, aşa cum îl descriam acum 4 luni, având 7 etaje de haine, parfumuri, ceasuri, electronice, mobilier şi covoare, numai produse de lux înăuntru, la ultimul etaj un restaurant de fiţe, la subsol cinematografe şi iarăşi restaurante mai normale, plus un supermarket. Avea şi staţie de metrou sub el.

Am ajuns în parcul Edward al 7-lea, o zonă întinsă dar cam lipsită de copaci care să îţi ţină umbră. Oricum, o mică odihnă a fost bună aici, pt că era foarte cald afară. Pe lângă mine mergeau nişte raţe, fără nici o frică, iar în apă două lebede aveau în cioc un tricou şi se chinuiau să-l rupă. Erau chiar amuzante. Zona centrului începea de aici şi ţinea până la apă. Un bulevard foarte larg, mărginit de hoteluri de renume şi magazine de lux. Pe trotuare era plin de flori, de statui şi fântâni, toate foarte bine îngrijite (am văzut oameni care suflau frunzele căzute din copaci peste flori şi apoi le adunau). Am ajuns în Piaţa Restauratorilor, unde erau nişte statui şi teatrul Eden. Vizavi era un Hard Rock Cafe într-o clădire veche, am vrut să mănânc acolo pt că eram lihnit de foame şi sete, dar era prea scump pt ce oferea. M-am mai învârtit în această piaţă o vreme (1, 2, 3, observaţi în ultima cum stau toţi porumbeii exact în umbra statuii), apoi am continuat pe una din cele 4 sau 5 străzi pietonale paralele ce duc spre Piaţa Comerţului. Am intrat în diverse magazine, apoi am găsit liftul Santa Justa, construit acum multă vreme pt a ridica oamenii de la nivelul acestei străzi, pe dealul din apropiere, unde continua oraşul. Am mers şi eu până sus şi am făcut câteva fotografii (1, 2). E un fel de Turn Eiffel al oraşului.

În Piaţa Comerţului se afla o statuie a regelui Jose 1, şi în spatele lui o poartă frumoasă, parcă de intrare în oraş dacă opreşti corabia în această piaţă ce este chiar pe malul răului. De aici porneau tot felul de tururi panoramice ale oraşului, inclusiv unul făcut cu un tramvai. Pe dealul din vecinătate se vedea Castelul Sao Jorge şi până acolo era şi catedrala oraşului. Mi-a fost lene să aştept tramvaiul aşa că am urcat dealul pe jos. Am crezut că mor de 3 ori până sus, pt că urcuşul este foarte abrupt, eu eram mort de căldură şi cărăm şi 5 kg în rucsacul din spate, dar am supravieţuit. Catedrala nu e cine ştie ce, iar în castel n-am mai intrat, doar i-am văzut zidurile de apărare.

Cam asta a fost vizita. Pare cam scurtă aşa în cuvinte, dar altfel este când mergi toată distanţa pe jos şi te învârţi pe străduţe şi intri în magazine şi te mai abaţi de la traseul pe care îl ai ca să vezi şi altceva sau ca să faci o fotografie în altă parte. Şi la orice pas, ceva frumos de văzut, aşa cum doar Barcelona a mai fost în această excursie.

Metroul seamănă cu al nostru. Vagoanele sunt un pic mai mici, staţiile, hărţile şi sistemul de anunţare a staţiilor este la fel, dar parcă mai uşor de înţeles de către un străin. Nu există casa de bilete, ci acestea se cumpărau de la automate de plată, unde trebuia să zici pe ce linii vrei să mergi, de câte ori, să bagi banii şi apoi îţi elibera o cartelă. E mai bine aşa decât să fie o casieră care să se lupte zilnic cu miile de turişti ce vorbesc toate limbile posibile şi toţi vor să întrebe cum ajung acolo sau dincolo. Distanţa între staţii era foarte mică, abia accelera la maxim metroul că deja frâna, am mers 7 staţii cât 3 la noi.

Lisabona a fost mult mai frumoasa decat Madridul, de la care ma asteptam la mai mult. Portugalia in schimb este o tara fascinanta. Acum sunt pe coasta, pe langa ocean, iar diseara ajung la Fatima. Am pofta de o friptura gigantica sau de o shaorma suculenta, m-am saturat de mancare naturala si legume si croissante.