Moment important la Cernobîl: reactorul este acoperit de un nou sarcofag mare cât Casa Poporului

De obicei, atunci când ne temem de accidente nucleare, ne temem de radiație. Ce s-a întâmplat la Cernobîl ar trebui analizat periodic pentru a înțelege mai bine ce riscuri își asumă fiecare țară utilizând energia nucleară și cât de multe costuri atrage un accident.

Zilele acestea, la Cernobîl, s-a atins un milestone important: a început punerea pe poziție a noului sarcofag ce va acoperi reactorul distrus în explozia din 26 aprilie 1986, practic un acoperiș uriaș de metal ce-ar trebui să nu lase materie radioactivă să scape în atmosferă în următorii 100 de ani. Avem deja aici o cifră importantă pentru ce înseamnă un dezastru nuclear: minim un secol ții totul astupat, dar putem adăuga și cei 30 de ani deja scurși de la accident și cine știe câți după 2116, în funcție de cum vor evolua lucrurile acolo.

Noul sarcofag, numit New Safe Confinement (îi voi spune și eu NSC în continuare) este una dintre cele mai mari structuri metalice construite vreodată pe planetă. Este format din 13 arce ce se vor uni pentru a forma o jumătate de cilindru răsturnat, practic un fel de hangar, ce a fost construit la 180 de metri distanță de reactorul 4 și acum va fi mutat peste acesta, operațiune ce va fi finalizată cândva la anul.

Dimensiunile mi se par impresionante: 92 de metri înălțime (cât trei blocuri; prin comparație, Hotelul Intercontinental din București are 75 de metri înălțime), o lungime de 150 de metri și o deschidere a arcelor de 245 de metri la nivelul solului. Structura este suficient de înaltă și de lată pentru a putea băga inclusiv Casa Poporului sub ea, chiar dacă nu și suficient de lungă pentru a o acoperi în totalitate (Casa Poporului are 240 x 260 de metri și 85 înălțime).

By Tim Porter – Own work, CC BY-SA 4.0, Link

By Tim Porter – Own work, CC BY-SA 3.0, Link

By Ingmar Runge – Own work, CC BY-SA 3.0, Link

By Tim Porter – Own work, CC BY-SA 4.0, Link

NSC-ul este făcut din oțel, dar nu doar dimensiunile sale au făcut complicată construcția, ci și condițiile de mediu. Oamenii trebuie rotiți periodic, că sunt supuși radiației reactorului distrus. Se muncește câte 5 ore pe zi timp de o lună, apoi concediu 15 zile; există și o limită anuală care, odată atinsă, la revedere!, pleci din zonă. Citeam că până și săparea fundației a fost problematică deoarece solul din jurul reactorului este foarte radioactiv și au fost necesare soluții speciale pentru a decoperta totul.

În interiorul NSC-ului, pe tavan, vor fi montate două macarale mobile cu care se va încerca demontarea vechiului sarcofag, cel din beton turnat în câteva zile de așa zișii lichidatori, oameni aduși acolo de ruși pentru această treabă, mulți dintre ei morți acum. Macaralele vor încerca să ridice și bucățile reactorului, ideea fiind să le scoată de acolo și să le depoziteze într-un container special.

Cost total: 1,5 miliarde de euro pentru NSC, 2,2 miliarde de euro pentru toată acțiunea. Ideea a luat ființă în 1992, cu un termen inițial de finalizare în 2005. Vă dați seama cât a durat tot concursul de idei, obținerea finanțării și restul analizelor de s-au mutat în 2017 cu finalizarea.

Așa că, în concluzie, energia nucleară este mișto până când pățești ceva. Un kilogram de uraniu generează tot atâta energie cât 14 tone de cărbune, dar și când apare un incident cam tot în aceeași proporție plătești pentru a igieniza zona.

Nu zic, momentan omenirea este dependentă de energia nucleară, mai ales cu tot mai multe aparate în jurul nostru. Consumul casnic crește prin noi instalații de aer condiționat, trecerea de la plite pe gaz la plite electrice șamd. Nu cred că scăderea consumului datorită becurilor LED sau a electrocasnicelor tot mai eficiente compensează numărul lor crescut.

Dar tare mi-aș dori să facem mai repede trecerea la energie solară și eoliană. În momentul scrierii acestui articol, 15 noiembrie ora 11:37, România generează mai multă energie din eoliene decât de la Cernavodă. Energia solară n-a fost campioană în 2015, media este pe la 100-200 MW pe 24 de ore, dar cu maxime de 700 MW în orele cu soare, adică tot atât cât unul din reactoarele de la Cernavodă.

În astfel de condiții, aș prefera să văd că statul nostru va investi într-un sistem descentralizat precum eoliene și fotovoltaice, că acestea sunt viitorul. Vântul și soarele sunt gratuite și nelimitate. Iată o comparație scurtă:

O problemă modernă este că energia electrică produsă trebuie consumată în timp real, că nu există soluții eficiente pentru înmagazinarea ei. Cum deja apar baterii eficiente și mă aștept să fie și soluții pe scară largă, precum sunt data centerele pentru servere, dar și soluții individuale, pentru casa fiecăruia, în câțiva ani aceasta nu va mai fi o problemă.

Investiția în reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă pare inutilă. Vorbim de 6,5 miliarde de euro, o sumă fantastic de mare (mai ales dacă vorbim tot de 2x 700 MW). Interesele sunt însă altele, că spre deosebire de niște panouri sau eoliene pe care le montezi și le lași să meargă, făcând ceva mentenanță periodic, la Cernavodă vorbim de:

• cel mai bine păzit obiectiv din țară.
• necesită apă grea, costă 500.000 de dolari per tonă, un reactor înghite sute de tone.
• necesită dioxid de uraniu, iar minele românești se închid, cumpărăm din străinătate cu 100 de euro kilogramul.
• este o instituție mare a statului.

Cu alte cuvinte, când statul dă bani pentru extinderea Cernavodă, dă de fapt bani diverselor companii românești ce vor activa acolo, “prietenilor” din China, Canada și alte state și își asigură voturile întregului personal din Nuclearelectrica. Mă întreb câte eoliene s-ar putea construi cu 6,5 miliarde de euro.