După câteva ședințe de mers la sală

Am făcut-o și pe asta: din februarie am început să mă duc la sală și nu vorbesc de sala de mese, ci de cea de forță. Am ales World Class-ul de la Piața Victoriei, din clădirea America House, deoarece ajung foarte ușor acolo.

Sala aceasta are o poziție tare specială. Să faci exerciții acolo este un adevărat test de voință și rezistență mentală, am văzut în timp. Intrarea, de exemplu, se face prin Haagen-Dazs, cofetărie unde poți mânca niște combinații foarte șmechere de înghețată și fructe, culminând chiar cu un fondue impresionant de ciocolată. Practic urc la sală trecând întâi pe lângă toți cei din cofetărie, prin miros de waffles și clătite.

Ca și cum asta n-ar fi suficient, la etaj, deasupra Haagen-Dazs și pe culoarul ce ajunge la World Class, s-a deschis un restaurant chinezesc. Este ca un culoar al tentațiilor culinare, un drum al caloriilor.

Odată intrat în sală, în acele momente dintre seturi mă uit pe fereastră È™i văd, pe lângă traficul sufocant din zonă, o cafenea Gloria Jean È™i un Subway. Când plec de la sală, cu muÈ™chii îndureraÈ›i È™i corpul cerând hrană, trec nu doar pe lângă cele de mai sus, ci È™i pe lângă McDonald’s, Grand Moulin cu pizza È™i sandviÈ™uri, Starbucks È™i vreo două alte localuri.

Este ca și cum ai fi mire și drumul spre altar ar fi plin doar de femei frumoase, goale, care te vor atunci pe loc. Mai multe deodată, chiar.

***
Legat de activitatea de la sală, am trei gânduri.

1. Acolo este singurul loc unde îmi las telefonul la vestiar și pentru mai mult de o oră nu sunt conectat la nimic. Sunt doar eu, gândurile mele, durerile mele de mușchi și aparatele din sală.

Este un sentiment foarte plăcut pentru mine. Sunt alÈ›ii prin sală care merg cu sticla de apă într-o mână È™i telefonul în alta, iar între seturi mai trimit câteva mesaje È™i mai verifică reÈ›elele sociale. AÈ™ putea È™i eu să fac asta, dar prefer liniÈ™te interioară pe care mi-o dă absenÈ›a telefonului. ÃŽn alte momente, de exemplu dacă vrei să te relaxezi într-un parc, probabil că m-aÈ™ plictisi È™i l-aÈ™ aprinde din când în când, dar sala îmi impune o oarecare disciplină prin ritmul de “acum fac un set” urmat de “acum mă odihnesc fix cât e nevoie înainte de începe un nou set”.

2. Sunt multe femei care arată bine acolo. Mai ales după 17:30, când vin valuri-valuri de la multele firme din jur și chiar mai departe, ai ce admira.

Sau aÈ™a am crezut prima oară. Ulterior, însă, am ajuns la concluzia că o femeie ce are un trup “aÈ™a cum trebuie” este de fapt normală. Am ajuns să apreciem normalitatea ca pe ceva rar întâlnit.

Atenție, nu vorbesc despre cele care fac fitness de multă vreme și au un abdomen de invidiat și mușchi conturați exact cât trebuie pentru a arăta că se îngrijesc de aspectul fizic. Pentru acelea, toată stima.

Vorbesc despre femeile care pur È™i simplu sunt “ne-grase”, care au corpul un pic tonifiat, cărora nu le atârnă nimic, unde nu se revarsă nimic. Nu despre campioane ale aerobicului, ci despre ceea ce ar trebui să însemne normalitate, dar este totuÈ™i tot mai greu întâlnită într-o lume tot mai stresantă È™i unde mâncăm mai mereu pe fugă È™i cu porÈ›ii bogate în calorii.

3. Așa cum știam că se va întâmpla, cele mai plăcute momente vin după câteva ședințe, când nu mai faci febră musculară pentru că te obișnuiești cu efortul. Ies de la sală și mă simt sprinten, vioi, ușor la pas și în orice alt efort. Încep să înțeleg de ce mulți oameni se duc la sală la primele ore ale dimineții pentru a primi energie pentru restul zilei.

foto: Bunni Azzopardi via HottestFitnessWomenOnEarth. Nu, nimeni acolo nu arată așa, deși poate merg eu prea devreme.