Un paradox al hipermarketurilor

M-am dus până în parcarea hipermarketului ca să las ceva în portbagaj și apoi m-am reîntors la cumpărături. Văzându-mă totuși că umblu la mașină, doi alți șoferi s-au certat prin claxoane și semnale privind care ar avea dreptul să ocupe locul meu. Dezamăgirea lor când am încuiat mașina și am plecat din nou spre magazin a fost evidentă.

I-am lăsat dând ture prin parcare, în rândurile 1 și 2 cele mai apropiate de intrarea în galerie, așteptând să se elibereze vreun loc. M-am uitat de la ușă – pe la rândul 4 erau o puzderie de locuri goale, dar ei voiau să parcheze cât mai aproape de intrare.

Acesta-i unul dintre paradoxurile hipermarket-urilor: toți vor să parcheze cât mai aprope de intrare pentru a merge cât mai puțin pe jos până în magazin. Apoi, în magazin, parcurg kilometri întregi împingând căruciorul printre rafturi.

Nu mă credeți? După ce-am observat problema celor din parcare, m-am uitat la pedometrul pe care-l am agățat de pantaloni și am notat câți pași am făcut în magazin. Vreo 3000 la număr, ceea ce, socotind la lungimea pasului meu, înseamnă aproape 2 kilometri și ceva făcuți ulterior în hipermarket. De asta nu-mi pasă niciodată cât de departe parchez – cei 20-50 de metri suplimentari din parcare nici nu contează pentru cât voi avea de mers printre rafturi.

Și asta a fost o zi cuminte. Țin minte o altă ocazie, de Crăciun, când de curiozitate am numărat pașii cu ajutorul pedometrului și atunci am făcut aproape 4,5 kilometri pe jos printre rafturi. E drept că mi-am tot amintit să mai iau una sau alta mereu din colțul opus al magazinului și am dat vreo două ture căutând pe cineva pe la raioane și era și Crăciunul, când am cumpărat mult mai multe, dar 4,5 kilometri pe jos în hipermarket!