Portugalia, episodul 1: Lisabona

Am intrat în Lisabona pe podul Vasco da Gama, lung de 18 kilometri, din care 16 km pe apă, deoarece raul Tejo face un estuar foarte lat înainte de a se varsă în Atlantic. Pe lângă această intrare se găseşte Centrul Comercial Vasco da Gama, cu un mare Oceanariu şi alte chestii interesante. În această primă zi am dat un tur de oraş cu autocarul, ca să vedem obiectivele principale.

Am oprit la Mănăstirea Ieronimilor, o clădire imensă şi frumos decorată, aflată aproape de râu. Şi înăuntru arată bine, iar la intrare în stânga este mormântul lui Vasco da Gama, exploratorul care a găsit o nouă cale către Indii ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranţe. Chiar lângă apă se găseşte un monument închinat lui Henric Navigatorul, un prinţ la a cărui scoala de navigaţie au învăţat şi Cristofor Columb şi Vasco da Gama, şi se pare că au fost învăţaţi bine. Henric este cel din dreapta, în capăt, stând spre apă cu o corabie în mână, iar în spatele lui sunt cei care l-au ajutat, tot felul de călugări, evrei şi diverse alte persoane. Însemnele sale, odgonul, scoică şi sabia parcă, erau la baza monumentului şi se regăsesc repetate în multe locuri din capitala portugheză (iar scoica în toată Pen. Iberică, fiind semnul Sfântului Iacob de la Santiago de Compostella). Am văzut şi turnul Belem, declarat patrimoniu UNESCO, o construcţie frumoasă ce apăra oraşul de corăbii inamice, şi unde am uitat să fac fotografii. Şi apoi am mers la hotel, care mie mi s-a părut cel mai bun dintre toate, aflat într-o zonă centrală.

A doua zi, după un mic dejun la care am mâncat precum un căpcăun, înarmat cu o hartă am pornit pe jos prin oraş. Poate din acest motiv mi-a plăcut aşa mult Lisabona, o plimbare de 10 ore cu harta în mâna fiind genul meu de turism în oraşele străine. Am mers spre un muzeu pe care doream să-l vizitez. Pe drum am trecut pe lângă o arenă de lupte, unde am fotografiat şi un curcubeu într-o arteziană. Am văzut bulevarde largi, viu colorate, pe care nici un bloc şi nici o casă nu semăna cu următoarea, şi plin de palmieri (1, 2, 3).

Muzeul se numea Gulbenkian şi conţine operele de artă (picturi, sculpturi şi tot felul de bibelouri) adunate de acest milionar şi donate statului pt a fi ţinute în muzeul ce îi poartă acum numele. Şi pentru că a avut bani şi legături, a făcut rost de adevărate minunăţii. 3 euro este prea puţin pt ce vezi înăuntru, având artă europeană, greco-romană, indiană şi chinezească, şi toate una şi una, în stare perfectă. Tot felul de obiecte de jad, de fildeş, de aur, mobilier ce a aparţinut regilor francezi şi englezi, şi multe tablouri. Era o cameră plină de tablouri semnate de nume celebre precum Rubens, Degas, Monet, Renoir, plus alţi pictori flamanzi şi italieni, dar toate privirile şi toţi vizitatorii se îndreptau către un Rembrandt mare, “Portret al unui om bătrân”, care ieşea în evidenţă între celelalte tablouri precum aurul în nisip. Am văzut acum doi ani în Amsterdam muzeul Rembrandt, cu multe picturi ale acestui maestru, dar parcă aici, când e pus laolaltă cu alţi pictori celebri ale căror lucrări valorează milioane, şi totuşi nici nu le băgai în seamă, parcă aici îţi dai seama mai bine de măestria pe care a avut-o în pictură. Şi avea şi un alt tablou, numit Pallas-Atena, despre care unii spun că ar fi portretul lui Alexandru cel Mare. Mă întreb cât valorează acestea acum.

Am continuat drumul. Aproape de muzeu am intrat într-un magazin El Corte Ingles, care erau multe în Spania şi Portugalia. Un magazin care se apropie foarte mult de Harrods, aşa cum îl descriam acum 4 luni, având 7 etaje de haine, parfumuri, ceasuri, electronice, mobilier şi covoare, numai produse de lux înăuntru, la ultimul etaj un restaurant de fiţe, la subsol cinematografe şi iarăşi restaurante mai normale, plus un supermarket. Avea şi staţie de metrou sub el.

Am ajuns în parcul Edward al 7-lea, o zonă întinsă dar cam lipsită de copaci care să îţi ţină umbră. Oricum, o mică odihnă a fost bună aici, pt că era foarte cald afară. Pe lângă mine mergeau nişte raţe, fără nici o frică, iar în apă două lebede aveau în cioc un tricou şi se chinuiau să-l rupă. Erau chiar amuzante. Zona centrului începea de aici şi ţinea până la apă. Un bulevard foarte larg, mărginit de hoteluri de renume şi magazine de lux. Pe trotuare era plin de flori, de statui şi fântâni, toate foarte bine îngrijite (am văzut oameni care suflau frunzele căzute din copaci peste flori şi apoi le adunau). Am ajuns în Piaţa Restauratorilor, unde erau nişte statui şi teatrul Eden. Vizavi era un Hard Rock Cafe într-o clădire veche, am vrut să mănânc acolo pt că eram lihnit de foame şi sete, dar era prea scump pt ce oferea. M-am mai învârtit în această piaţă o vreme (1, 2, 3, observaţi în ultima cum stau toţi porumbeii exact în umbra statuii), apoi am continuat pe una din cele 4 sau 5 străzi pietonale paralele ce duc spre Piaţa Comerţului. Am intrat în diverse magazine, apoi am găsit liftul Santa Justa, construit acum multă vreme pt a ridica oamenii de la nivelul acestei străzi, pe dealul din apropiere, unde continua oraşul. Am mers şi eu până sus şi am făcut câteva fotografii (1, 2). E un fel de Turn Eiffel al oraşului.

În Piaţa Comerţului se afla o statuie a regelui Jose 1, şi în spatele lui o poartă frumoasă, parcă de intrare în oraş dacă opreşti corabia în această piaţă ce este chiar pe malul răului. De aici porneau tot felul de tururi panoramice ale oraşului, inclusiv unul făcut cu un tramvai. Pe dealul din vecinătate se vedea Castelul Sao Jorge şi până acolo era şi catedrala oraşului. Mi-a fost lene să aştept tramvaiul aşa că am urcat dealul pe jos. Am crezut că mor de 3 ori până sus, pt că urcuşul este foarte abrupt, eu eram mort de căldură şi cărăm şi 5 kg în rucsacul din spate, dar am supravieţuit. Catedrala nu e cine ştie ce, iar în castel n-am mai intrat, doar i-am văzut zidurile de apărare.

Cam asta a fost vizita. Pare cam scurtă aşa în cuvinte, dar altfel este când mergi toată distanţa pe jos şi te învârţi pe străduţe şi intri în magazine şi te mai abaţi de la traseul pe care îl ai ca să vezi şi altceva sau ca să faci o fotografie în altă parte. Şi la orice pas, ceva frumos de văzut, aşa cum doar Barcelona a mai fost în această excursie.

Metroul seamănă cu al nostru. Vagoanele sunt un pic mai mici, staţiile, hărţile şi sistemul de anunţare a staţiilor este la fel, dar parcă mai uşor de înţeles de către un străin. Nu există casa de bilete, ci acestea se cumpărau de la automate de plată, unde trebuia să zici pe ce linii vrei să mergi, de câte ori, să bagi banii şi apoi îţi elibera o cartelă. E mai bine aşa decât să fie o casieră care să se lupte zilnic cu miile de turişti ce vorbesc toate limbile posibile şi toţi vor să întrebe cum ajung acolo sau dincolo. Distanţa între staţii era foarte mică, abia accelera la maxim metroul că deja frâna, am mers 7 staţii cât 3 la noi.