Cum am stat internat, alături de Alice, câteva zile la spitalul Maria Curie

Cum spuneam pe scurt duminică, am stat internat cu Alice câteva nopți în spital, la Maria Curie. În ziua de vineri, Alice a început destul de brusc să tușească puternic și des și, deși de obicei tratăm acasă astfel de lucruri, acum nu a avut rezultatele uzuale.

Noaptea de vineri spre sâmbătă ne-am dus cu ea la urgențe. Am ales Maria Curie pentru că este cel mai apropiat de noi. Alice respira foarte des și superficial, ceea ce înseamnă că plămânii nu se oxigenează bine.

Așteptarea noastră era că primește acolo oxigen, poate Ventolin, poate antibiotic dacă e vreo infecție, și după câteva ore mergem acasă, cu un plan de tratament de urmat în zilele următoare.

Realitatea din teren a fost că tratamentul cu Ventolin de concentrație mai mare și cu un cortizon injectabil (un hormon care reduce inflamația plămânilor) trebuie făcut sub supraveghere, că poate produce tahicardie, așa că hai cu internare de câteva zile.

Noi am mers acolo și cu bebe Alex, desigur, care s-a trezit din somnul său uzual de noapte și a aflat cu această ocazie că există stele pe cer și că uneori afară nu este lumină, ci beznă totală! Era 3 noaptea. Ne-am uitat unul la altul. Am rămas eu cu Alice, iar Matilda a plecat acasă cu Alex.

Nu venisem pregătiți cu nimic pentru internare. Noroc că se încărcase telefonul meu peste noapte.

 

Mai jos este o înșiruire de evenimente și observații din timpul petrecut în spital. Pe multe le-am notat în telefon, în clipele de plictiseală.

Eu și Alice, gata de internare, am mers întâi la o radiografie. A stat cuminte pe masă ca să i se facă poza la plămâni. Eu am stat de pomană în aceeași cameră cu ea, cu un halat de plumb pe mine.

Am urcat la salon. Liftul are liftieră. La propriu o doamnă a apăsat pentru noi pe butonul 5, după ce ne-a întrebat unde mergem.

La ora 5:30 am ajuns într-un salon de terapie intensivă. Patru paturi, doar unul ocupat de o mamă cu un copil. Au fost deranjați fără jenă de personal, cu lumini aprinse, montare pulsoximetru pe deget și masca de oxigen la nasul lui Alice. Ea a adormit imediat după aceea.

Mie mi-a fost imposibil. Paturile sunt de 90 cm, cred, iar eu încăpeam greu pe lângă Alice. Mai au și garduri de jur împrejur, ca să nu pot scoate mâna sau piciorul în afară. De-a lungul internării, Alice a dormit mai mult decât mine, de altfel, deși ea era cea cu probleme de respirație.

La 6:30 a venit oricum o doamnă să îi facă lui Alice injecție în branulă și să îi ia sânge din degetul mare, probabil pentru un test rapid covid, VSR și altele. Nu a mai dormit după aceea. A avut 4 ore de somn, în total, în acea noapte. Eu, doar două.

Alice m-a întrebat apoi de vreo 200 de ori cât mai stăm și a precizat în mod repetat că vrea la mami. Încă nu se făcuse ora 8.

Noaptea aceea, și eu, dar și Alice am dormit în hainele de stradă cu care venisem pe noi. Eu am făcut pentru Matilda o listă cu ce ne trebuie în spital. Chiloți, tricouri, periuțe de dinți, încărcător de telefon, jucării, pijama, un prosop.

Aparatul de aerosoli, un nebulizator (transformă lichidul în norișori pentru inhalare), face zgomot ca un tractor. Nici nu putem vorbi între noi cât timp funcționează, iar tratamentul durează cam 15 minute, timp în care îi trezeam și pe toți ceilalți pacienți din salonul respectiv.

Găsesc pe culoar un medic și prima mea întrebare este, desigur, de unde pot cumpăra o cafea bună. Mi s-a dat un pont bun, anume că în corpul vecin este un aparat de cafea “cu de toate”.

O las pe Alice în pat, după aceea, și mă duc pâna la parter. În curtea spitalului sunt două magazine. Sunt chiar în curte, eu am crezut inițial că sunt gherete de pază. Am cumpărat banane și mere, o sticla de apă, niște dulciuri mai mult pentru mine, iaurt, o lingură.

Sub cortizon nu ai voie sa mănânci sărat. S-a dovedit, studiind etichetele, că orice are sare, inclusiv iaurtul, napolitanele etc. Weird. Din fericire, am aflat ulterior că e vorba de cantități mai însemnate de sare decât cea dintr-un iaurt.

(Glumea cu cafeaua, desigur. N-a fost prima întrebare, ci mai mult un fel de “one more thing” cum făcea Jobs. Cafeaua s-a dovedit foarte bună la vendomatul recomandat și i-am luat și colegei de cameră un americano.)

La ora 8 a venit micul dejun. Mai jos vedeți mâncarea pentru noi doi la un loc.

Alice este la regim fără sare, deci primește ou, legume, pâine, gem. Eu am în plus o bucată de cașcaval. Am mâncat oricum cu poftă.

Alice este un klutz. Și-a scăpat oul pe jos la a doua mușcătură din el. I-l dau pe al meu. Mă duc să confirm că pâinea este fără sare și mă fac cu încă un ou, că mai erau câteva.

Ne certăm pe subiectul măștii de oxigen care trebuie ținută pe față. La ora 12, face iarăși o injecție cu SoluMedrol și încă o rundă de aerosoli. Se simte vizibil mai bine, e chiar vioaie, dar văd pe senzori cum îi crește și pulsul imediat după tratament, iar concentrația de oxigen în sânge este la valori bune doar cu masca de oxigen pe ea.

Matilda m-a întrebat dacă vreau să-mi aducă un termos de cafea sau poate unul cu whisky. Dacă nu eram deja căsătoriți, aș fi fost nevoit să plec din spital ca să cumpăr un inel și să o cer pe loc de soție.

Cineva a venit să-i facă și o perfuzie lui Alice, dar nu stilul clasic cu pungă pe băț, ci cu un perfuzor. Acesta este un aparat în care montezi o seringă, iar perfuzorul o apasă automat într-un ritm foarte lent. A durat cam 25 de minute. Alice a stat cuminte conectată la branulă și cu masca pe față.

(Am ales termosul de cafea, desigur. Pentru whisky nu trebuie termos, am acasă un clondir din acela plat și discret.)

Matilda l-a hrănit și schimbat pe bebe Alex, a așteptat să adoarmă și apoi l-a lăsat cu proaspeții săi nași, ca să nu-l care iarăși la spital, unde ni s-a recomandat să avem grijă la vizite pentru că mulți pacienți sunt contagioși cu tot felul de viruși respiratori sau de altă natură.

A ajuns acolo exact când a venit și prânzul, așa că a trebuit să ne aștepte un pic. Prânzul a fost cel de mai jos. Supă cu tăiței, fără sare pentru Alice, cu sare pentru mine, plus pilaf cu ciuperci și legume fără sare pentru Alice, mâncare de mazăre pentru mine, câte o bucată de piept de pui pentru amândoi.

Alice a luat două linguri de supă și a zis că nu mai vrea, că este yuck. Nu știu de unde a învățat termenul. I blame grădiniță. Ne-am certat un pic și a mâncat doar pilaf și pui. De fapt n-a vrut nici pilaf prea mult, deși arăta foarte bine, dar în schimb a mâncat tot puiul cu poftă.

Am trimis-o la maică-sa, care o aștepta în capătul culoarului. Am văzut-o cum se duce timidă până acolo, uitându-se pe la fiecare ușă, apoi probabil că l-ar fi întrecut pe Usain Bolt la viteza cu care a alergat odată ce a descoperit-o pe Matilda.

Eu am gustat din pilaful lui Alice. Mâncarea fără sare este… nu. I-am și cerut apoi scuze lui Alice pentru că am silit-o să mănânce din el. Nici eu n-aș fi vrut sau putut. Sper să nu ajung hipertensiv, că nu e combinație.

Ne-am văzut cu Matilda în zona lifturilor, unde sunt niște băncuțe și poți sta departe de alții. Eu m-am dus iarăși după o cafea ca să o las pe Alice să aibă un moment doar cu maică-sa.

(Glumesc și cu clondirul de whisky. Adică am unul acasă, dar evident că n-am băut alcool în spital.)

În zona lifturilor, apropo, este și o bibliotecă micuță cu cărți de copii și câteva jucării, ce pot fi luate de acolo ca să te joci în salon cu ele. Printre cărți, însă, este și Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir. În caz că nu face click, este o carte scrisă prin 1700 de către Cantemir, una dintre cele mai importante surse privind istoria și organizarea țării Moldovei până în acel secol, o lucrare importantă pentru români în general.

Poate că unii copii sunt foarte culți, ce să zic…

Cu bagajul primit de acasă, eu și Alice suntem îmbrăcați în haine noi și confortabile. Stau în papuci. Am prosop. Ne spălăm pe dinți. Pun telefonul la încărcat, ba chiar deschid și laptopul un pic ca să scriu ceva la articolul pentru duminică.

Despărțirea de mami este grea, cu pupat și plânset, dar apoi Alice a dormit neîntoarsă 3 ore la prânz, ba chiar i-am și pus masca de oxigen pe față în mare parte din acest timp.

Eu m-am mai plimbat pe culoar și am mai schimbat câteva vorbe cu personalul medical și cu alți pacienți. Eram singurul tată de pe etaj. De obicei mamele se internează cu plodul deținut.

Baia din salon este foarte curată și avem inclusiv un duș. Culmea este că întreaga baie are un singur cârlig pentru agățat haine. Unul singur. Zici că a scris în caietul de sarcini la renovare “cârlig de rufe” și, întrucât nu s-a gândit nimeni că ar fi utile vreo 3-4, nu a pus nimeni mai multe. Practic jonglezi cu hainele atunci când trebuie să te schimbi, că nu ai unde să le pui.

În rest, însă, apa este fierbinte, presiunea suficientă și totul curat, așa că facem pe rând câte un duș bun după ce se trezește Alice. Îmi aduc aminte de o vizită la Universitar, acum mulți ani, când într-o baie de pe culoar am văzut o ruginitură ce fusese cândva o cadă. Aici nu-i vorba de așa ceva, avem o baie complet funcțională și curată.

La ora 19 ne-am uitat la cursa Sprint de Formula 1. Alice ține cu Bortoleto pentru că este cel mai amuzant nume pe care l-a auzit vreodată.

Ne vine în salon o mamă cu o fetiță chiar drăguță, sub 2 ani, zici că era păpușică. Alice se joacă de zor cu ea, îi dă să coloreze hârtii, se tot aleargă una pe alta. Alice se simte chiar bine, dar eu speram să o țin cât de cât departe de ceilalți pacienți ca să nu ia și altceva de la ei. N-am avut șanse.

O altă problema a fost că Alice a dormit 3 ore de prânz, apoi a mâncat ceva dulce, apoi a fost injectată cu doza de corticosteroizi exact când i se făcea somn, pe la ora 22. A prins o energie încât nici gând să se culce, în timp ce mie mi se închideau ochii în picioare.

Încă o încercare de culcare eșuează pe la miezul nopții. O infirmieră vine și face patul de lângă noi, semn că vine încă un pacient în salon. Cu toate luminile aprinse și gălăgia de rigoare, lui Alice îi fuge somnul.

Am culcat-o cu forța aproape de 1 noaptea. Am dus-o cu forța în pat, s-a lăsat cu zbătut și urlete de am crezut că vine personalul să vadă ce se întâmplă, dar în cele din urmă s-a calmat și ne-am culcat îmbrățișați. Pe la ora 2 a venit noul pacient. Era un copil mai mare, cu multe afecțiuni. A fost cu urlete, palme, gălăgie, lumini.

Alice a adormit pe la 3 noaptea. Eu un pic după aceea. La ora 6 dimineața am fost treziți pentru injecție și nebulizator. Alice încă dormea, la fel și ceilalți din salon, așa că am amânat nebulizatorul până la ora 8, că nu era pe program strict.

Pe la ora 6:40, Alice mă întreabă “tati, s-a făcut zi?”. În cameră era lumină maximă, că multe jaluzele erau ridicate. Efectiv stăteam ca ziua acolo, încercând să mai dormim. Noi am învătat-o pe Alice că ziua se face când scrie 7 pe ceas, de unde și întrebarea ei. În acea lumină puternică, i-am spus “nu, este noapte, mai dormi!” A mai stat cuminte o vreme.

Cu trei paturi ocupate în salon, însă, este aglomerat. O mai duc pe Alice la plimbare pe culoar, ca să aibă și ceilalți timp să vorbească pe acasă fără să îi asculte altcineva. Și noi mai vorbim cu Matilda. Răsfoim cărțile de acolo, mergem la alt etaj după un dozator de apă, ne mai jucăm între noi, Alice se joacă apoi cu cealaltă fetiță.

La un moment dat, mama ei pleacă la cumpărături. Se întoarce cu mai multe sacoșe și inclusiv o shaorma mare. Dacă va fi o dată viitoare, îmi voi comanda direct burgeri de pe Wolt.

La vizita medicală din timpul zilei, medicii sunt încântați de starea lui Alice, care tușește cel mult o dată pe oră, dacă nu mai rar, este vioaie, are poftă de mâncare, nu a făcut deloc febră. Eu propun să fim externați și să continuăm acasă tratamentul, în special pentru că acolo ne putem odihni. Medicii sunt de acord. După vreo 2 ore, sunt gata actele și luăm un Bolt spre casă.

Alice se lipește de Matilda ca eticheta de borcan, dar foarte des vine și la mine și mă îmbrățișează. Ne culcăm cu toții foarte devreme pentru noapte.

 

Vreau să preîntâmpin niște discuții, clarificând ceva despre ce-am povestit mai sus. Am făcut haz de necaz. Unele lucruri par rele, dar în practică nu au contat.

În tot timpul petrecut în Maria Curie, personalul medical a fost foarte atent cu noi și în general cu ceilalți pacienți. Ne-au vizitat o mulțime de doctori. Asistentele au fost mereu prietenoase. Cu toții mi s-au părut competenți și atenți. N-am reușit să le spun mulțumesc pentru asta, dar aș fi făcut-o cu sinceritate dacă aveam ocazia.

O infirmieră chiar a făcut pe bona pentru cealaltă fetiță din salonul nostru, stând cu ea măcar o oră întreagă în timp ce mama ei s-a dus la cumpărături. A plimbat-o pe acolo, s-a jucat cu ea.

Nu am dat nimănui vreun ban și nici nu mi s-a sugerat că ar fi cazul să dau. Nici nu s-a pus în vreun fel problema. La externare, am plătit doar o taxă de însoțitor, care se aplică doar copiilor peste 2 ani, de 35 de lei/zi.

Spitalul era, de asemenea, foarte curat. În fiecare zi ni s-a făcut curățenie în salon. Am văzut personalul spălând bine și holurile, ferestrele, chiar și niște zăbrele ornamentale de pe casa scării. În fiecare zi venea cineva să pună săpun la baie.

Mă pot plânge doar că nu a fost hârtie igienică. Cică nu s-a aprovizionat la timp în spital. Cineva ne-a adus niște coli de șervețele dintr-o rolă mare de bucătărie, să fie acolo. M-am dus eu până la magazinul din curte, dar în weekend are program scurt și nu am găsit. Aveam oricum cu toții șervețele de acasă.

Chiar și mâncarea a fost bună. Simplă, dar suficientă, iar cea cu sare era bună. Eu am mâncat bine. Cât despre mâncarea fără sare… nu-i vina bucătarului că nu are gust.

Aș mai spune doar că ar fi nevoie de mai multe dozatoare de apă montate prin spital și de niște pahare pentru ele. Dacă vii acolo la urgență și nu are cine să-ți aducă rapid provizii de acasă sau nu poți coborî la magazin ca să-ți cumperi una-alta, e cam aiurea să ceri mereu personalului câte un pahar de apă. Mă gândesc și că ar trebui să încurajeze hidratarea, de altfel.

Apropo, spitalul se cheamă oficial Maria Curie. Eu credeam că este Marie Curie, cu e la capăt. Se pare că ambele nume sunt bune. Marea doamnă, unul dintre marii fizicieni și chimiști ai lumii, singura care a luat două premii Nobel în discipline diferite, s-a născut Maria în Polonia, dar în Franța, unde a locuit, a fost cunoscută și naturalizată drept Marie.

 

 

Alice este bine. O mai aud tușind de 4-5 ori pe zi, dar asta nu-i diferit de o zi normală. Este 90% recuperată astăzi, doar că obosește un pic mai repede. Îi mai dăm un tratament recomandat, care reduce treptat doza de cortizon, plus un antibiotic. În mod ciudat, în spital nu i-au dat deloc antibiotice, dar ne-au dat pe rețetă pentru acasă.

În ceea ce mă privește, am avut marele noroc de a nu o vedea pe Alice cu adevărat bolnavă. Nu rezist să o văd astfel. Am dus-o la spital adormită, dar încă de la prima rundă de tratament s-a simțit mai bine. La internare s-a dus pe picioarele ei, mergând și ținându-mă de mână, și știam deja de atunci că va fi bine în termen scurt.