Istoria industriei petroliere din Venezuela și cum a ajuns țara cu cel mai mult petrol din lume în faliment

Industria petrolieră a Venezuelei are o istorie interesantă. Deși noi în general asociem petrolul cu țările arabe, Venezuela a fost mereu între puterile petrolului la nivel mondial. Din păcate, conducerea defectuoasă i-a făcut să stea în sărăcie, deși țara probabil ar fi putut fi la fel de bogată precum Norvegia sau cele arabe din exploatarea propriilor resurse.

Am fost însă curios care a fost implicarea americanilor în Venezuela, așa că am studiat un pic istoria acestei industrii. Cum spuneam, este una interesantă.

Venezuela are în acest moment cele mai mari rezerve de țiței:

Toată mașinăria lor industrială este însă foarte degradată, accidentele sunt frecvente, iar extracția ineficientă. În 2018, culmea-culmilor, Venezuela a început să importe țiței din alte țări pentru a-l rafina și apoi exporta, doar ca să poată onora contractele pe care le avea semnate. Cum s-a ajuns aici?

ÎNCEPUTURILE INDUSTRIEI PETROLIERE

Petrolul era folosit încă de acum câteva secole de populația indigenă a zonei, atunci când ieșea singur la suprafață, pentru a aprinde torțe și a sigila fundul ambarcațiunilor.

Industria petrolieră a luat însă naștere cu adevărat după 1910, odată cu săparea primelor puțuri. Un președinte de atunci, Juan Vicente Gomez, a dat concesiuni unor prieteni de-ai săi (cum se face), iar aceștia au chemat companii străine (americane, britanice, olandeze etc) care aveau fonduri și experiența pentru a exploata, de fapt, petrolul. Așa au ajuns conchistadorii moderni din nou în Venezuela.

Primul Război Mondial a încetinit aceste eforturi, dar industria petrolieră și-a revenit după 1922, când a fost descoperit un zăcământ important în bazinul Maracaibo. Descoperirea a fost făcută de reprezentanța locală a Royal Dutch Shell.

Zeci de companii străine, multe americane (unde industria petrolului era deja dezvoltată, iar SUA era și un mare consumator), au luat concesiuni în Venezuela pentru a căuta și exploata petrol. Vorbim de companii precum Standard Oil, Shell sau Gulf.

În 1928, Venezuela era cel mai mare exportator de petrol din lume. În 1940, țara era al treilea cel mai mare producător, după SUA și URSS, ceea ce raportat la teritoriul deținut, era o performanță excelentă.

DE LA PROFIT LA PIERDERE

După al doilea război mondial, petrolul a devenit crucial în întreaga lume atât pe fondul Războiului Rece, cât și al creșterii numărului de automobile.

Venezuela era condusă în acea perioadă de un fost general care a luat măsuri pentru a trece industria petrolieră sub controlul statului, făcând ceea ce se poate numi o naționalizare parțială. În vreo doi ani, statul venezuelean a trecut de la a cere companiilor străine 16% din profit la 50%.

Orice companie privată putea exploata oricum petrol doar în parteneriat cu statul venezuelean, care încasa 50% din profituri. Companiile private au fost nevoite să accepte.

În anii ’50 și ’60, petrolul devenise atât de ieftin pe piețele internaționale încât prețul se prăbușise și industria petrolieră nu mai genera profitul de altădată.

În 1960, la sugestia Venezuelei, câteva țări producătoare de petrol au format OPEC, organizație care în următorii ani a redus și controlat atent cantitatea de petrol exploatată, cu scopul de a ține ridicat prețul per baril.

SUA devenise într-un fel dependentă de petrolul venezuelean. Acesta era relativ aproape ca distanță, iar o mare parte din rafinăriile americane fuseseră construite pentru a rafina tipul de țiței exploatat din Venezuela.

Țițeiul extras prin Texas și Golful Mexic este unul “dulce”, similar cu cel românesc, bun pentru a face combustibil. Țițeiul venezuelean era bogat și în alți compuși secundari din care se poate obține asfalt, uleiuri și motorine, toate utile în boom-ul economic de după WW2. Rafinăriile sunt “tunate” pe anumite tipuri de țiței, având instalații și procese chimice diferite în funcție de conținutul de sulf sau hidrocarburi din acesta.

(Exemplu din România: Petromidia nu ar putea rafina, fără modificări ale instalațiilor, țițeiul pe care-l rafinează Petrobrazi – și nici invers.)

În 1963, în ciuda acestor naționalizări și creșteri de prețuri, președintele american Kennedy îl numește pe cel venezuelean Betancourt “cel mai bun prieten al SUA” din America de Sud, intenția de a-l ține aproape fiind evidentă.

În 1972, țările OPEC au obligat companiile private să le cedeze chiar și 60% din participație, iar în 1973 au crescut semnificativ prețul petrolului și au refuzat să-l mai vândă Statelor Unite, țară prietenă cu Israelul, pe fondul conflictelor din acea perioadă.

A urmat o criză a petrolului. Veniturile din petrol au crescut substanțial, iar în paralel cu asta Venezuela a naționalizat întreaga industrie.

În 1971 fusese deja naționalizată industria gazului. O altă lege din acel an spunea că, la expirarea unei concesiuni, toate bunurile, sondele, echipamentele, terminalele portuare și orice altceva ce aparținea companiilor private concesionare va trece în proprietatea statului venezuelean, fără vreo despăgubire.

O altă lege spunea că inclusiv clienții companiilor private care exploatează petrolul trebuie aprobați în prealabil de guvernul venezuelean. Controlul operațiunilor era tot mai puternic și îmi închipui că și corupția tot mai mare.

În 1976, președintele Perez naționalizează întreaga industrie petrolieră a Venezuelei, creând compania de stat Petroleos de Venezuela S.A. (PDVSA). Companiile străine care făceau afaceri în Venezuela au fost date afară și înlocuite cu companii de stat. A fost începutul sfârșitului pentru bunăstarea venezueleană.

Printre companiile străine ale căror bunuri au fost confiscate și operate apoi de PDVSA se numără Standard Oil of Indiana, Atlantic Richfield, Chevron, Texaco, Exxon, Mobil, Gulf, Sun Oil și Philips Petroleum din SUA, Royal Dutch Shell din Olanda, dar și câteva deținute de oameni de afaceri venezueleni.

Americanii au fost principalii pierzători. Aceste companii produceau în jur de 1,7 milioane de barili de țiței pe zi în acel moment, cam trei sferturi din producția țării.

CĂDEREA INDUSTRIEI

Pe fondul revenirii la prețuri mai normale per baril de țiței și a managementului defectuos făcut de statul venezuelean (îmi închipui că era plin de corupție și atunci), industria petrolieră venezueleană a decăzut.

Produsul intern brut generat de petrol a scăzut de la 50% la 24% în doar zece ani, deși cantitatea de petrol exploatat a crescut.

Costurile de exploatare au explodat, însă. PDVSA avea costuri de operare de 29% din totalul încasărilor în anii ’80. La finalul anilor ’90, costul de operare era de 64%.

După o perioadă de închidere către exterior, PDVSA a acceptat din nou parteneriate cu companiile străine, începând prin 1990, dar păstrând minim 60% din acțiunile fiecărui astfel de parteneriat. Asta nu a contat prea mult când prețul petrolului s-a prăbușit în anii 1990 la nivel mondial.

Tot mai puțin profit generat de industria petrolului ajungea deci la guvern și apoi se făcea simțit în bunăstarea generală a populației, în investiții în drumuri, școli, spitale și alte servicii sociale.

CHAVEZ ȘI MADURO

Președintele Perez a introdus măsuri de austeritate. Pare ridicol că țara cu cele mai mari rezerve de petrol, aflată și într-o poziție privilegiată în emisfera vestică, a fost nevoită să strângă cureaua, dar asta înseamnă corupția și management slab, monopolist.

Pe fondul unor astfel de nemulțumiri sociale a ajuns la putere Hugo Chavez, în 1999. Sub conducerea sa, compania de stat PDVSA nu a reușit însă să deschidă noi câmpuri petrolifere, ci doar le-a exploatat în continuare pe cele deschise cândva de Exxon sau Chevron.

Chavez a naționalizat din nou în 2007 toate activele companiilor străine, precum ExxonMobil și ConocoPhillips. Total Oil, Chevron, Statoil și BP au rămas cu participații minore în operațiunile locale. Companiile au câștigat apoi sute de milioane de dolari în tribunale internaționale ca despăgubiri datorate de PDVSA pentru naționalizări.

Președintele a folosit veniturile din petrol pentru a susține diverse programe sociale menite să-l facă popular în rândul oamenilor de rând. Altfel spus, le-a dat subvenții și gratuități și bani, dar a cheltuit mai mult decât avea la buget, iar o economie sănătoasă nu s-a putut dezvolta nici în domeniul petrolului și nici în alte sectoare.

Inflația a crescut galopant. Încă din 2000, Chavez a început să conducă țara ca un dictator, prin decrete, utilizând banii din petrol după bunul plac.

A vrut să ia tot mai mult controlul asupra PDVSA (care era condusă, practic, de armată) și totul s-a terminat printr-o grevă de amploare, după care mii de angajați ai companiei petroliere au fost dați afară și înlocuiți de oameni loiali lui Chavez.

Stricând relația cu SUA, Venezuela s-a apropiat de China, către care a început să vândă tot mai mult petrol. Iată un grafic cu vânzările din 2025, de altfel:

Întreaga economie venezueleană depindea tot mai mult de țiței, iar alte ramuri economice s-au prăbușit fără investiții care să le mențină competitive. În 2012, 96% din exportul Venezuelei și mai mult de jumătate din buget era generat de petrol.

Chavez a murit în 2013. Maduro, fost șofer de autobuz și care a crescut odată cu Chavez, a preluat puterea și a continuat aceeași politică. Statul încasa bani din petrol, dar nu suficienți pentru a subvenționa funcționarea oricărei instituții și industrii din țară, iar în plus nu se făceau investiții în industria extractoare de petrol.

Într-un raport recent, PDVSA spune că are conducte și infrastructură neînlocuită de mai bine de 50 de ani, iar costurile estimate pentru a exploata din nou eficient ar fi de 58 de miliarde de dolari. Flota de petroliere nu a mai putut fi menținută în funcțiune de prin 2017. Corupția și banii furați prin diverse scheme în doar un deceniu a fost estimată la 300 de miliarde de dolari.

În 2016 și 2017, Venezuela a ajuns la cele mai mici cantități de petrol extras în ultimele decenii. Vânzarea pe piețele internaționale era tot mai dificilă, petrolierele nu funcționau, multe țări refuzau să încheie contracte cu PDVSA, SUA a devenit cel mai mare producător de petrol din lume, iar sancțiunile impuse de Statele Unite și de alte țări au blocat suplimentar industria venezueleană.

În 2018, Venezuela, țara cu cele mai mari rezerve, a importat petrol din străinătate pentru a-l rafina și apoi revinde cu scopul de a-și onora contractele existente.

Practic, Venezuela era dependentă de industria petrolului, dar care nu genera suficienți bani nici măcar pentru propria întreținere și modernizare, ca să nu mai zic de generat bani la bugetul țării.

Adaugă la acestea pandemia de covid și sancțiuni impuse de SUA, plus pierderea influenței Rusiei și Iranului (țări prietene, desigur) în lume și rezultă situația economică foarte proastă de astăzi a Venezuelei.

Țara cu cele mai mari rezerve de petrol are rafturile magazinelor goale, la pompe nu se găsește benzină, economia și orice altă industrie este la pământ. Ca să-și apere postul, doi dictatori au cheltuit toți banii pe pomeni electorale și au dat vina pe “agenturile străine” și pe inamicii de clasă. Între timp, corupția era în floare, iar cei care decideau soarta petrolului probabil aveau miliarde de dolari în bănci.

Iar astăzi suntem la etapa de mai jos:

surse: Wikipedia, CNN.