Irina Rimes chiar este un ambasador bun pentru Brâncuși, dar problema este la comunicare

Am aflat ca Irina Rimes este ambasador al Zilei Naționale Constantin Brâncuși, pusă acolo de Ministerul Culturii. Nu am o problemă cu asta.

Problema, de fapt, este că însăși cântăreața a dat cu bățul în baltă declarând “Nu ştiu dacă sunt neapărat cea mai bună alegere” și “N-am avut mereu tangență foarte foarte mare cu cultura”, ceea ce este cum nu se putea mai prost, de altfel.

Cu toate acestea, însă, pe cine să pui ambasador pentru Brâncuși? Pe vreun academician cu părul alb, super-cult, om care-ți poate recita și-n somn totul despre viața sculptorului, importanța acestuia și influența asupra artei? Poate că așa ar trebui, dar scopul unui ambasador este să aducă mesajul în fața oamenilor obișnuiți, iar un astfel de “academician” nu ar reuși asta pentru că nu-l urmărește nimeni.

Este normal să alegi pe cineva popular. Pe cineva bine înrădăcinat în mediul către care încerci să aduci în atenție pe Brâncuși și operele acestuia. Academicienii îl cunosc deja, scopul este ca Brâncuși să ajungă și în alte cercuri.

Rimes este o alegere foarte bună. O cântăreață la modă, lipsită de controverse, cu imagine de om “cuminte”. Nu cred că ar fi fost multe alte alegeri mai bune pe condițiile de mai sus, mai ales că Smiley e preocupat cu un raft la Kaufland.

Problema a fost, deci, una de comunicare. Poate că Irina Rimes are nevoie de un om foarte bun de PR, de comunicare, cu care să stabilească dinainte răspunsurile la anumite întrebări ce sigur vor fi puse. De exemplu, la întrebarea “de ce ești potrivită ca ambasador Brâncuși?”, poate că ar trebui convenit dinainte că răspunsul potrivit este ceva de genul “nu mă pricep foarte bine la Brâncuși, dar vreau să-l descopăr alături de generația mea și de urmăritorii mei”.

Nu-i o rușine să nu știi ceva, ba chiar admir omul care recunoaște asta și arată dorința de a se informa. Asta contează. Asta este și ideea numirii Irinei Rimes ca ambasador în acest an.

Ba chiar, dacă mă uit pe declarațiile ei exacte de la conferința de presă, văd că majoritatea au fost scoase puternic din context. De exemplu, Rimes n-a zis pe vreun ton uimit că nu este cea mai bună alegere pentru acest rol, ci a declarat:

Nu ştiu dacă sunt neapărat cea mai bună alegere, dar ştiu un lucru sigur şi anume că noi, românii, avem o cultură cu care putem să ne mândrim, pentru că ceea ce avem noi este ceva ce se cam pierde în vest, dacă nu s-a pierdut de tot. Ţara noastră a fost pusă pe harta culturală a Europei de către nişte personalităţi, genii, despre care se vorbeşte de secole, printre care şi Constantin Brâncuşi. Toate aceste mari personalităţi au crescut cu nişte valori cu care creştem şi noi. Îmi place să vorbesc despre aceste valori, pentru că sunt ale noastre şi nu prea întâlnesc lucruri când mă duc pe-afară

Este de datoria noastră, şi a celor mici şi a celor mari, să păstrăm cultura şi s-o ducem din suflet în suflet, din generaţie în generaţie, pentru că, dacă nu vom face asta, noi vom pierde cel mai de preţ lucru al poporului român

Ne adunăm cu toţii în casa părintească, ne strângem cu fraţii mei, după care mergem să colindăm pe la fiecare pe-acasă. Şi cântăm colinde vechi, colinde noi, colinde despre Iisus, despre păstori. Cântăm cântece, ca la o şezătoare, cântece despre dor, despre dragoste, despre mamă, despre ţară. Sunt cântece care ne aduc aminte cine suntem şi de unde venim. Dorul nu are traducere mot a mot în altă limbă, dorul este doar al nostru. Şi dorul nu ni-l poate lua nimeni. Dacă ne pot lua, nu ştiu, Roşia Montană, petrolul, aurul bogăţiile terestre, lemnul, pădurile, dacă ne pot lua astea, atunci cultura nu ne-o pot lua. Cultura e ceva ce este al nostru şi nu şi-l vor putea atribui niciodată.

Ceea ce sună bine. (Hotnews, Libertatea). Poate că presa, în căutare de senzațional și scandal, a preferat să preia ca temă pentru știri tot ce putea fi scos negativ din asta și nimic din ce poate fi bun.

Problema adevărată a acestui ministru al culturii și al altora dinaintea sa este că țara noastră nu poate avea grijă de operele lui Brâncuși care sunt înfipte în solul ei (unu, doi, trei), iar de achiziționat sculpturi pentru muzee nici nu se pune problema, după cum s-a văzut la Cumințenia Pământului.

Am fost anul trecut în New York și în Washington. În New York, la muzeul Guggenheim, sunt expuse șase opere de Brâncuși. Undeva pe acolo scrie că încă din anii 1950 directorul muzeului a luat decizia de a achiziționa cât mai mult Brâncuși și astăzi au șase opere de-ale sale, una dintre cele mai mari colecții.

La Washington, în Național Gallery of Art (unde intrarea este gratuită apropo), am văzut alte patru sculpturi.

M-am simțit foarte mândru să văd opere de Brâncuși acolo, alături de undele dintre cele mai celebre tablouri sau alte opere de artă din lume. Serios, din lume! Dar cu un ochi am râs și cu altul am plâns când mi-am dat seama că a trebuit să zbor 10 ore și să vizitez un alt continent pentru a vedea operele de artă ale unui român.

Poate să apară Iisus din ceruri și să fie ambasador al lui Brâncuși. Până nu vom avea aici operele sale de artă, e doar agitație inutilă pe hârtie. Ne lăudăm cu ceva ce nu este, de fapt, al nostru.

(“Săgeata” aceea de marmură se numește Țestoasa zburătoare și mi se pare expresia perfectă a artei lui Brâncuși. Într-o mie de ani nu m-aș fi gândit sa înfățișez atât de simplu o astfel de temă, dar de asta eu nu am spirit creativ, pe când operele lui Brâncuși valorează milioane).