Azore: cum am mers pe mare să vedem balene și delfini

Întunericul și lumina se luptau în încleștarea lor periodică și, fiind dimineață, lumina câștiga treptat, dar sigur, atunci când m-am trezit eu. Am deschis ochii cu entuziasmul unui copil pentru care a venit o zi mare: urma sa văd balenele din ocean, să văd cu ochii mei cele mai mari ființe vii ce există pe planeta noastră.

M-am ridicat din pat cu voioșie, dar și cu teamă în suflet. Teamă pentru că această aventură presupunea 3 ore petrecute în largul oceanului și mă temeam să nu-mi fie rău. Poate, dacă răscolesc acum cu atenție în cele mai ascunse gânduri, aș putea spune că-mi era teamă să nu-mi fie rău decât mie, să mă fac de râs nu doar în fața celorlalți din grup, ci a întregului catamaran cu care Eduardo, ghidul nostru din Sao Miguel, ne spusese că vom pleca pe mare. “Ne vedem la 8 în fața hotelului!“, ne spusese cu o seară înainte, iar noi, deși obosiți după o zi plină în Terceira și un zbor scurt până în Sao Miguel, insula principală din Azore, am acceptat cu bucurie ora matinală, știind că urma să aducă răsplata acestor minunate creaturi marine pe care atât de puțini au totuși ocazia sa le vadă.

Erau deci primele ceasuri ale dimineții când am ieșit pe balcon și am privit norii apărători de deasupra insulei și, undeva în zare, cenușiul oceanului. “Sunteți acolo, balene, înotând în sălbăticia voastră nevinovată, neștiind câți oameni se trezesc astăzi cu gândul că vă vor surprinde maiestuoasa voastră formă cu privirea?“. Zeul meu interior fremăta de nerăbdare.

Alarma de la telefon a sunat la 6:30, dar eu eram deja în baie. Stăteam împietrit în fața oglinzii, privind parcă în slow-motion cum mi se scurge apa de pe față și gândindu-mă dacă un catamaran este mare sau mic.

Spre rușinea mea (sau poate în inocența mea de turist amator), nu am o vastă experiență de navigare. Am mers cândva din Neapole în insula Capri, dar vaporul era atât de mare încât nu l-am simțit plecând pe valuri. Am traversat Canalul Mânecii la bordul unui feribot la fel de mare și am stat cu plăcere chiar la prova sa, privind țărmurile albe ce-au atras numele de Albion insulelor britanice; câteva săptămâni mai târziu îl traversam la loc, o noapte în care am dormit chiar bine în timp ce ne îndreptam spre Rotterdam.

Dar asta a fost demult. Țin minte și o mică excursie cu o șalupă pe Marea Neagra, unde valurile ne săltau după voia lor și mie mi s-a făcut rău în mai puțin de o oră. Simt un fior în stomac când ma gândesc ca valurile în Marea Neagră sunt practic inexistente, în timp ce aici sunt în mijlocul Oceanului Atlantic, cel care atâtea secole a fost o barieră de netrecut pentru marinari încercați cu marea. Mă gândesc și că acum doi ani, după o mâncare mexicană grea și prea multe rollercoastere, mi se făcuse un pic de greață chiar și la Disneyland, în timp ce în jurul meu copii de trei ori mai mici zburdau veseli.

Micul dejun îl iau cu înghițituri mari. Să mănânc mult sau puțin, ma gândesc? Cum o fi mai bine? Aleg calea de mijloc, ceva lejer: omletă, fasole albă, niște cartofi prăjiți tăiați cubulețe foarte mici, două felii de bacon prăjit, două sandvișuri mari cu brânză și mezeluri azoriene, un singur croissant pufos în care pun dulceață de piersici. Iau doar o cafea și un suc de ananas.

La ora 8 plec cu inima în dinți spre întâlnirea cu ghidul. “Ce-o fi o fi“, îmi spun, “nu-i sfârșitul lumii dacă vomit“. Și Messi vomită din când în când și asta nu-l împiedică să vadă balene!

Orașul pare pustiu. Este prima mea plimbare pe străzile din Ponta Delgada, însă ora matinală face ca singurii oameni prezenți în stradă să fie câțiva lucrători care probabil încep mai devreme. “Toți ceilalți așteaptă ca noi să vedem întâi balenele și abia apoi deschid terasele și magazinele“, îmi spun.

Îl întreb pe ghid dacă turiștilor li se face de obicei rău în barcă și ii spun că am mâncat destul de mult.

“Foarte bune, așa și trebuie, se recomandă să ai stomacul plin“, îmi zice, liniștindu-mă. Zeul meu interior se simte plin de speranță.

Mergem vreo 15 minute până la portul orașului, unde firma Futurismo ce organizează turul la delfini și balene are sediul și de unde se pleacă pe ocean. “Sfinte Sisoie, pe Ocean!“, ma gândesc. Până acum n-am folosit aceste cuvinte în viața mea.

Speranțele de bine mi se năruiesc odată ce ajungem în port. Ghidul intră în sediul celor cu bărci, iese imediat și ne spune “nu plecăm cu catamaranul, vom lua zodiacurile de cauciuc. Plecăm în 15 minute, mergeți sa vă echipați“. Mă uit la frumosul, liniștitul, pașnicul, confortabilul catamaran ce așteptă legat la ponton și lângă el oamenii pregăteau trei bărci pneumatice, cu vreo 20 de locuri fiecare, ce păreau atât de firave încât mă tem că balenele ne-ar putea înghiți cu totul. Sunt sigur că cei din jur îmi pot auzi inima bătând, nu!, luptând să-mi sară din piept.

La echipare ni se dă o geacă din material impermeabil și o vestă de salvare. Pantalonii de cauciuc sunt opționali, dar îi cer după câteva minute de gândire, amintindu-mi că în orice barcă ce sare pe valuri te vei uda cu siguranță.

Arăt ca un urs de cauciuc.

Merg la toaletă și mă simt precum o mireasă, probabil, unde într-un spațiu îngust trebuie cumva să bag mâna prin vesta de salvare, geacă și pantaloni (care n-au nici o deschidere, ci doar un elastic sus) pentru a-l elibera pe Willy, ca sa fac o glumă pe ton de balenă.

Mă întreb, în timp ce mă spălăm pe mâini după ce am reușit să închei totul la loc, de ce nu m-am dus la toaletă înainte de a mă echipa astfel.

Urmează instructajul de siguranță. Domnișoara care ne va însoți pe ocean ne spune, într-o engleză perfectă, despre balene și delfini și cum se leagă corect vesta de salvare. Este singurul accesoriu obligatoriu, dar cum astăzi este cam înnorat, ne recomandă și haina și pantalonii. Mai iau aparatul foto cu mine și restul îl las la ei.

Mai important este că ne spune să ne așezăm în spatele bărcii dacă avem rău de mare, deoarece acolo salturile peste valuri nu se simt atât de puternic. “Iar dacă vi se face rău și vreți să vomați, să nu vă scoateți vesta de salvare, că atunci când vă aplecați peste barcă riscați să cădeți în apă“. Zeul meu interior vrea propria lui vestă de salvare.

Ne îndreptăm spre bărci. Pe ponton mergem în șir indian și cumva alții sunt deja în fața mea, toți ocupând locurile din spate ale bărcii. Mă așez undeva la mijloc. Un ultim ok și domnișoara ghid, care este biolog marin, desface parâma ce ne leagă de mal, pilotul bărcii turează ușor motorul și ne îndreptăm liniștiți spre ieșirea din port. O întreb dacă de obicei li se face rău turiștilor; “da, foarte des, dar e ok, dai de mâncare peștilor“. Măcar peștii vor fi fericiți.

(încă sunteți cu mine, da?)

Trecem pe lângă o fregată militară portugheză care ne face sa ne simțit pitici. Zodiacul nostru pare ca o trotineta lângă un autobuz, un păstrăv lângă o balenă, pentru a păstra comparațiile în tema zilei. Apoi ajungem lângă un port-elicopter franțuzesc de tip Mistral (chiar primul Mistral, care a dat numele clasei), de două ori mai mare și mai înalt chiar și decât fregata anterioară. Suntem bieți oameni lângă zgârie-nori plutitori.

Zodiacul însă nu este neplăcut, asa cum credeam, ci stau chiar comod în el. Este similar cu statul pe un cal sau pe o banană de la mare sau călare pe o bancă, însă aici scaunul este exact cât trebuie de îngust, cauciucat și cu un mâner în fața de care mă țin cu ambele mâini. Mă pot ridica și în picioare, moment când vad mult mai bine ce-i în fața noastră.

Odată ce ieșim din zona portului, pilotul accelerează puternic barca și începem să zburăm pe valuri. Senzația este extraordinară! Este ca și cum ai merge cu motocicleta, ca și cum ai galopa, dar acum o faci prin aerul incredibil de curat al mării, răcoros exact cât trebuie. Mergem paralel cu valurile, iar acestea nu sunt foarte mari, așa că tangajul nu este deranjant. Mai mult, după câteva minute în acest ritm constat că mă simt foarte bine, că nu mi-e nici măcar o urmă de rău, ceea ce-mi dă speranțe că în această barcă nu voi avea probleme.

Ajungem la delfini. Primul delfin ne smulge tuturor un “awww“. Zece aparate foto se îndreaptă spre înotătoarea dorsală ce ieșea din apă, se fac sute de fotografii în câteva secunde. Delfinul nu ne dă nici o atenție, înoată fericit mai departe.

Celelalte două bărci, aflate la vreo 200 de metri distanță, au găsit chiar mai mulți delfini. Înaintăm și noi până acolo, cu viteză redusă pentru a nu-i speria. Se fac alte câteva sute de fotografii. Cineva din barca vecină are un GoPro în vârful unui monopied și-l introduce în apă, filmând acțiunea. Mi-ar plăcea să văd acel film.

Suntem înconjurați. Șase delfini sunt în stânga noastră, alți doi în dreapta. Nici unul nu ne dă atenție. Ghida noastră ne arată o pată de culoare sub apă, un alt delfin. Îl pândesc când iese la suprafață și-l fotografiez în rafală.

Întreaga barcă se uită când în stânga, când în dreapta, timp de vreo 10 minute, după diverși delfini indicați prin “uite și acolo!” de cine-i vede primul. Cu coada ochiului văd un pic mai departe o scenă superbă, doi delfini sar în paralel deasupra apei, se înalță aproape 2 metri în aer și reintră în valuri, ca la delfinariu. Evident că acel moment nu-l imortalizează nimeni și, de altfel, nici n-am mai văzut o astfel de săritură după aceea.

“Aceștia sunt cei mai mici delfini“, ne spune ghida, completând cu denumirea lor, pe care o uit după 3 secunde. “Îi puteți recunoaște ușor după dunga galbenă de pe burtă, au cam 2-3 metri și 200 de kilograme“. Mici rău, mă gândesc, doar 200 kg, iar eu unul nu văd nimic galben pe burta lor, dar nu insist. Încă sunt bucuros că văd delfini și că nu-mi este rău.

Un pic mai departe, după alte 5 minute în viteză, ajungem la alți delfini. Aceștia sunt mai mari, cam 5 metri și 600 kg, și sunt din specia lui Flipper din filme, cenușii și cu botul mai ascuțit. Se repetă toată povestea cu fotografiatul în rafală, privit în toate părțile și “awww-uri” spuse de câte ori vedem ceva nou pe lângă noi.

Mă așteptam să fie mai prietenoși, mai curioși. Poate că mă așteptam să fie ca-n filme, cu delfinul venind la barcă și făcând sunetele sale ciudate, sperând la vreun biscuite sau altceva. Poate să iasă la suprafață și să spună “șefu, dai și tu de-o țigară?“. Suntem complet ignorați. Se vede că-i atrage barca, stau în jurul ei, înoată paralel cu ea, dar nimic mai mult. Probabil, cu două astfel de tururi pe zi, sunt sătui de bărci și atenție. Poate că vor să stea în pijama sau în chiloți și nu pot pentru că-i fotografiază zilnic sute de turiști.

Și acum, către balene!

“Guys, we have a problem!“, ne zice pilotul bărcii. Oamenii lor de pe mal, care privesc de la înălțime cu binocluri oceanul, nu au reperat balene, așa că pilotul ne spune că vom aplica “the old way” pentru a le găsi. Vom merge mult în larg și le vom căuta direct cu bărcile.

Bărcile se întorc spre larg, spre unde oceanul și cerul se întâlnesc practic cu aceeași culoare albastru-cenușiu, și începem să gonim în acea direcție cu cea mai mare viteză de până atunci. Delfinii Flipper ne însoțesc câteva secunde, înotând și ei mai rapid pe lângă bărci, dar abandonează cursa. Mi-i închipui făcându-ne la revedere cu aripioarele lor drăgălașe.

Senzația de viteză și libertate revine. Acum mergem perpendicular pe valuri și barca se suie de multe ori pe valuri, urmată apoi de o cădere puternică după ele. Mă ridic în picioare pentru a simți și mai bine totul, flexez ușor genunchii în momentul impactului cu apa, iar zeul meu interior vrea să strige “yeee-hawww” și să arunce pălăria de cowboy în aer.

La un moment dat lui Cezar, aflat pe scaunul din față mea, îi zboară șapca. Totul se petrece atât de rapid, la acea viteză, încât abia am timp să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Totuși, tipul din spatele meu i-a prins șapca și i-o înapoiază. Ne gândim cu toții că ar trebui să se facă portar, cu așa reflexe.

Cele trei bărci se distanțează aproape radial. Gonim de mai mult de 10 minute cu viteză maximă, parcurgem kilometru după kilometru spre larg, în căutarea acestor balene ce astăzi nu vor să se lase ușor descoperite. Piloții bărcilor comunică între ei prin radio; undeva în depărtare văd un mic punct alb, este a doua barcă ce caută și ea jetul de apă produs de balene, semn al prezenței lor. Mult în spatele ei și mai departe și invizibilă pentru mine, se află o a treia barcă, iar undeva sub noi, în adâncurile oceanului, balenele pe care le căutăm.

Statul pe loc în mijlocul oceanului nu este plăcut. Valurile sunt mărișoare și dese, iar barca urcă și coboară pe ele cu o mișcare mult mai accentuată decât atunci când ne deplasăm. Aproape imediat simt o mică senzație nouă în stomac și asta mă sperie; simțurile mi se ascut instantaneu, mă ridic pentru a respira mai bine, mai amplu, și în secret îmi doresc să ne mișcăm iarăși.

Petrecem 10 minute pe loc, privind cu toții în zare, căutând jetul balenelor. Nimic. Din radio se aud trei vorbe și pilotul întoarce barca și pleacă în direcția celei de-a doua bărci, care la rândul ei gonește spre prima, în depărtare. Mă simt mult mai bine așa, senzația de rău dispare în mișcare. După 10 minute, ne apropiem de ele și tăiem motoarele, așezându-ne în colțul unui triunghi echilateral format cu celelalte bărci, delimitând o zonă destul de mare.

Pilotul ne spune că prima barcă a văzut în această zonă două “gheizere” de balenă și deci cașaloții sunt în preajmă. Ne uităm cu toții spre orizont, 12 oameni, 24 de ochi, încercând să regăsim acea dovadă a existenței acestor uriașe animale. Balenele ies la suprafață cam la fiecare 15 minute și aruncă de 3-4 ori jeturi de apă, așa că ocazia nu trebuie ratată.

“Pe toți sfinții” – îmi spun – “asta nu-i treabă ușoară“. Suprafața de acoperit este imensă, iar valurile nu te ajută deloc. Cât de înalt o fi jetul unei balene? Dacă aruncă apă la 2 metri în sus, e posibil să nu o vedem. Dacă la 20 de metri, treaba se schimbă. Aleg o direcție în care mă gândesc că nu se uită și ceilalți și mă concentrez pe ea.

Stăm aproape 15 minute privind oceanul. Este o liniște deplină, noi nu vorbim, radioul nu transmite nimic. Suntem doar noi și oceanul și mișcarea sa ritmică.

Nu vedem nici o balenă.

După 15 minute, încep să am vedenii. Văd ceva alb în depărtare; este oare jetul unei balene sau doar spuma valurilor? Cel mai probabil varianta din urmă, așa că nu zic nimic. Aștept, sperând, ca cineva să exclame “uite, acolo, sigur este balenă!“, dar asta nu se întâmplă. Mă simt ca Ahab în căutarea legendarei sale balene și simt că nu o voi prinde niciodată.

După alte câteva minute, ne mutăm cu toții într-un nou sector al oceanului. O barcă merge mai mult spre țărm, iar noi suntem una dintre cele două ce rămân în larg. Tot nimic. Mă gândesc că poate balenele sunt exact în spatele nostru, ascunzându-se ca-n filmele cu submarine, spunându-și între ele “nu respira, Jerry, sau ne vor vedea!“. “Încă 10 minute și sigur pleacă!“. Vedem doar un pește-lună, o chestie rotundă ca un bol, pe care-l știu și de la Antipa. Este amuzant, dar noi vrem balene.

Și mai amuzant a fost când ghizii ne-au spus “balena aceasta pare să fie foarte timidă”. Care balenă? Încă nu văzusem o balenă, pentru a concluziona apoi dacă este timidă sau nu!

Și am plecat. După alte câteva sesiuni de căutare am pornit în viteză spre țărm, pentru o ultimă privire la delfini. Pe drum pilotul a cotit brusc barca înapoi spre larg, după un scurt comunicat prin radio, dar după 1 minut am reluat drumul spre mal, în mare viteză. La un moment dat am văzut încă o specie de delfini, ghida noastră fiind entuziasmată pentru că era prima oară când îi vedea în acel an.

Călătoria noastră pe ocean s-a încheiat în viteză, cu o curbă rapidă luată la intrarea în port și apoi oprirea la pontonul de unde plecasem. Am coborât din barcă, mi-am scos cu sete vesta și geaca și pantalonii, simțind că mă descătușez. “Să fiu al naibii, ce bine e pe terra firma!“. Zeul meu interior încă se clătina ușor.

Dragă cititorule, dacă ai ajuns așa departe (2741 de cuvinte până aici, unul dintre cele mai lungi articole scrise vreodată), te felicit. N-am văzut balene în Azore, însă mi-am spus atunci că voi scrie cel mai lung și mai ciudat articol despre cum n-am făcut asta; iată că l-am scris.

Vorbind apoi cu ghizii noștri, oameni foarte pasionați și iubitori de animale marine, am aflat că în iulie mai scad șansele de a vedea balene, dar noi chiar am avut ghinion. Cu doar o zi înainte văzuseră una. Perioada lor de maxim este însă în aprilie-iunie, când balenele migrează prin Atlantic și o fac prin culoarul delimitat de insulele Azore. În mai au văzut balene în 35 de tururi consecutive.

Pe pagina de Facebook a celor de la Futurismo (puteți vedea prețurile și ofertele pe site-ul lor), pe care-i recomand dacă ajungeți în Sao Miguel pentru diversele tururi care le organizează (fotografiere la apus, călătorie pe micuța insulă din largul localității Vila Franca, drumeții montane pe jos sau cu jeep-uri, mountain bike, caiac șamd), am văzut fotografii cu balenele respective. Sunt făcute chiar de ei și îi ajuta la catalogare.

Urmăriți acest clip:

Și iată fotografii cu balene și delfini din iulie și iunie, făcute tot de ei. Cele din articol sunt ale mele.

Ne-am întors la țărm și am început să vizităm Ponta Delgada și insula Sao Miguel, despre care vă voi spune în continuare. Va voi poveste și cum se fabrică ceaiul pe care-l bem cu toții, aici fiind singura plantație de ceai din Europa, precum și cum crește ananasul. Urmăriți tag-ul Azore pentru a citi toate articolele. Dacă vă plac aceste fotografii și informații, ajutați-mă cu un share/RT.