Aproape ca m-au facut niste babe

Marţea trecută am ajuns acasă la ora 19:25, după o zi destul de obositoare la muncă. Ştiu precis ora pentru că la intrarea în bloc era un anunţ care programa şedinţa de bloc pentru ora 19:30, iar eu m-am uitat la ceas şi mi-am zis “heh, mai sunt doar 5 minute, noroc că nu-mi pasă de şedinţa asta şi de proştii care vor îngheţa vreo oră pe bloc“.

Cei cu vagi cunoştinţe despre asociaţiile de locatari ştiu că la prima şedinţă ai nevoie de 51% din voturile tuturor celor din bloc pentru lua o decizie oficială în micuţul nostru parlament. Cum de obicei vin doar câţiva oameni, la prima şedinţă se stă degeaba, neîntrunindu-se majoritatea, şi se mai bârfeşte despre a cui e maşina aia nouă din parcare şi dacă vecinul de la 4 (“ăla cu două fete? Da, ăla!“) a stricat liftul cărând mobilă cu el. La a doua şedinţă însă deciziile se iau doar cu votul celor prezenţi, fie ei şi câţiva oameni. Prin urmare m-am dus, că cine stie ce decideau niște deștepți pe acolo, şi am îngheţat în frig şi în picioare. Trei ore.

Nu credeam că o şedinţă de bloc poate dura până la 10 noaptea, dar iată că am fost contrazis. Şi faza cea mai tare e că undeva aproape de sfârşitul ei m-am certat cu toţi pensionarii de acolo şi mai aveam un pic şi le ziceam de penis şi alte organe, doar pentru că n-am vrut să fac parte din comitetul de bloc. Da, era cât pe-aci să fiu în conducerea blocului.

Se pare că dacă vii la şedinţă şi pui tot felul de întrebări ciudate precum “dar ce trebuie reparat întâi, subsolul sau terasa?“, “femeii de servici cine-i cumpără mopuri?“, “dar unde ţine mopurile astea?” şi “cine-i Pauşal şi de ce trebuie să plătesc la el căldura?“, lumea are impresia că nu doar îţi pasă de bloc, ci ai şi timp să te ocupi de el. Aşa că atunci când a fost vorba de ales trei oameni în noul comitet de bloc, s-au găsit două babe şi un moş pe care-l caută moartea pe acasă, dar el e sus pe bloc nominalizând oameni în comitet, să mă propună pe mine. Le-am zis că eu de exemplu tocmai am venit de la muncă și n-am timp să mă ocup de bloc. “Toţi muncim“, mi-a zis pensionarul care stă toată ziua acasă şi pentru care munca cea mai dură înseamnă să supravieţuiască durerii de prostată. Nu mă pricep la nimic de-ale blocului, n-are rost să fiu în comitet. “Lasă că înveţi“. Ba nu vreau să învăț. O babă vroia să fiu cenzor atunci. “Dar de ce nu eşti mata cenzor, dacă tot stai acasă aşteptând pensia?“. Eh, ea e bătrână, i s-a dus vremea. Ce vreme mamaie, că nu vorbim de mers la război aici? Oricum te uiți pe vizor toată ziua și știi tot ce mișcă, hai să o facem și oficial.

Şi chiar a trebuit să mă cert cu ei o vreme, doar ca să scap. Argumentul final a fost “Nu vreau să o fac! De ce? De brânză!“, că altfel nu scăpăm. Măcar m-am distrat apoi, propunând să fie achiziţionate nişte scaunele pe care să stăm la aceste şedinţe, că 2-3 ore de stat în picioare în frig nu e de colo. Chiar şi la gluma asta s-a găsit un moş să-mi spună “uite, vezi, trebuia să fii în comitet”.