Am jucat tag rugby și fotbal și încă trăiesc!

De ziua taților, care a fost cândva recent, la grădiniță la Alice s-a organizat un eveniment pentru copii și tații lor. 8 martie pentru tătici, ne-a zis Alice. Atâta doar că de 8 martie real s-au dus acolo mamele, a fost cu dansuri și poezii și apoi au frământat și copt mucenici împreună.

De 8 martie pentru tătici, am jucat tag rugby și apoi fotbal timp de peste o oră. Și nu împotriva copiilor, ci cu ceilalți tați. Nu mă așteptam la asta.

Programul a fost o surpriză. Nu s-a spus cu câteva zile înainte să venim cu copiii în Parcul Tineretului, la terenurile de fotbal, îmbrăcați sport. Eu mi-am luat perechea de pantaloni de trening. Alți părinți păreau mai pregătiți, mai sportivi de fapt, având inclusiv echipament de fotbal complet de la echipa preferată.

Din fericire, nu m-am făcut de râs, asta fiind secondary objective pentru ziua respectivă. S-a început cu un fel de traseu organizat pentru copii, cu sărituri, șotron, aruncat de minge etc. Alice s-a dus și l-a făcut din prima cu încântare, apoi s-a dus și s-a băgat în față ca să-l mai facă o dată și am mutat-o eu la coada reală și l-a făcut a doua oară cu viteză și mai mare, iar apoi l-am făcut și împreună.

A urmat un tug of war în care copiii, total neașteptat, au reușit să tragă mai tare de frânghie decât tații lor și deci au câștigat, apoi alte jocuri.

Apoi, hai, copiii la joacă pe un teren și tații la tag rugby pe alt teren, un 9 la 9. Tag rugby, dacă n-ați avut ocazia vreodată să jucați (eu nu avusesem pentru că de obicei nu ies din casă), este un rugby fără contact. Îți pui o centură la brâu. De centură atârnă două sfori, două bretele prinse cu arici. În loc să intri la om, scopul este să-i iei de la brâu una dintre sfori, moment când respectivul are la dispoziție maxim 2 secunde să paseze mingea, altfel echipa lui pierde posesia.

Nu că vreau să mă laud, dar m-am descurcat onorabil. Avantajul meu este că, prin facultate, un coleg a adus o minge de fotbal american și ne-a învățat cum se aruncă astfel încât să zboare cât de cât drept la țintă, nu rotindu-se haotic, astfel încât să fie ușor de prins. Așa că am dat câteva pase bune, am mai luat și niște tag-uri, atâția ani de jucat baschet m-au obișnuit cu ideea de a intercepta în aer o minge etc.

Cu toții eram, însă, total nepregătiți pentru o oră și ceva de alergat în soare. Aș fi venit în pantaloni scurți dacă știam că asta urmează. Aș fi adus apă cu mine.

A urmat apoi și un meci de fotbal. N-am mai jucat de ani buni unul, că eu la școală am avut mereu teren de baschet și doar asta am făcut. Cum spuneam, însă, secondary mission a fost să nu mă fac de râs și cred că nu m-am făcut. N-am excelat, dar nici nu am leșinat pe acolo, ceea ce mi s-a părut de bun augur, având în vedere că unii tați erau mult mai tineri decât mine.

Primary objective a fost să nu-mi rup genunchiul și m-am ferit cu succes și de această problemă. Nu știu dacă v-am spus, dar acum doi ani, la un moment dat, o aveam pe Alice în brațe, am ridicat și o valiză grea și cu toate în mâini am urcat și o treaptă destul de înaltă, moment când am simțit cum cedează ceva la genunchi. M-a durut o vreme, a durat câteva luni să se repare, dar parcă tot am rămas cu o sensibilitate acolo și, dacă fac efort sau car ceva greu astăzi, simt că acel genunchi este mai slab.

Probabil voi merge în viitorul apropiat la ortoped sau whatever. Cred că mi-ar face bine niște injecții din acelea cu plasmă sau hialuronic sau colagen sau implant de silicon sau ce se face. Până atunci, însă, măcar n-am semănat cu epava de la Costinești.