Momentele importante din istoria relațiilor SUA-Iran din ultimul secol

SUA și Iranul sunt pe părți opuse ale emisferei nordice, dar cu toate acestea cele două țări au avut constant de-a lungul ultimului secol ceva una cu alta. Pare un fel de joc de-a lasă-mă să te las. Iată câteva momente importante din istoria țărilor.

Ca de obicei pentru conflictele din Orientul Mijlociu, problemele pornesc cu imperiul britanic. Iranul avea, în secolul 19, un teritoriu mai mare decât în prezent, acoperind și Azerbaidjanul și Armenia de astăzi, plus o bucată din Georgia de astăzi.

Imperiul Rus a cucerit însă aproape jumătate din teritoriul iranian de atunci în 1828, Iranul căzând sub influența rusească. Condițiile păcii erau destul de umilitoare, de exemplu rușii influențau politic țara, cetățenii ruși erau mai presus de legile iraniene etc.

În secolul 19, Imperiul Britanic se înfrunta cu cel rus în diverse state din Asia pentru dominație. Britanicii se temeau că rușii, trecând in Iran, ar putea amenința India, așa că au adus trupe în sudul Iranului și au căpătat influență semnificativă în viața politică a țării.

Practic, Iranul în secolul 19 era de fapt împărțit între ruși și britanici. Britanicii au ieșit inițial mai bine din toată povestea aceasta, în special după căderea Imperiului Otoman la sfârșitul WW1, când englezii și francezii au înființat diverse dominioane în Orientul Mijlociu și au trasat granițe pe acolo după cum au dorit.

În Iran, o lovitură de stat în 1921 alungă de la putere dinastia aflată sub influența britanică și îl aduce la putere pe Reza Pahlavi, care devine șahul Iranului. Acesta transformă țara aproape într-o dictatură militară, cu puternice accente naționaliste și seculare.

Dușmanii de altădată au devenit prieteni în Al Doilea Război Mondial. Iranienii erau de partea naziștilor, care-i atacau pe vechii lor dușmani, rușii. Ca răspuns, Marea Britanie și Rusia au invadat împreună Iranul în 1941 și au cucerit rapid țara.

Iranul a devenit nu doar un culoar prin care Aliații trimiteau ajutoare Uniunii Sovietice pentru a lupta împotriva Germaniei, dar și un principal furnizor de petrol pentru aceștia.

Industria petrolieră a Iranului a devenit, de fapt, a britanicilor. Treaba asta a ținut până în 1951, când prim-ministrul iranian de atunci, Mosaddegh, a naționalizat posesiunile companiei British Petroleum din țară și a alungat alte companii străine din Iran.

Aici apar americanii în ecuație.

CIA ORGANIZEAZĂ O LOVITURĂ DE STAT ÎN 1953

Mosaddegh se bucura de susținerea poporului, dar britanicii nu erau fericiți că au pierdut controlul petrolului iranian. Marea Britanie a cerut ajutorul SUA pentru a organiza o nouă lovitură de stat în Iran.

CIA-ul și MI6 s-au implicat și au avut succes. În 1953, Mosaddegh a fost înlăturat de la putere și a trăit în arest la domiciliu tot restul vieții. Iranul a fost din nou condus de șahul Mohamed Reza Pahlavi, fiul celui care luase puterea în 1921.

Acesta a fost primul moment important în care SUA și Iranul au intrat în conflict. Noul șah avea să conducă țara timp de 25 de ani, sub influență americană.

CRIZA OSTATICILOR DIN 1979

Șahul Mohamed Reza Pahlavi s-a dovedit un conducător ineficient și corupt. V-am spus că știu niște iranieni. Ei spun că șahul era mai preocupat de petreceri și propria bunăstare și ignora poporul.

S-a adunat multă nemulțumire și au avut loc proteste masive în anii 1970. În acea perioadă, a crescut substanțial susținerea iranienilor pentru ayatolahul Khomeini, care fusese exilat în 1964 și trăia la Paris. În 1978, șahul a declarat legea marțială, iar forțele armate chiar au tras în mulțimile de protestatari.

Șahul Iranului, care suferea de cancer, fuge din țară și se duce în SUA. Un referendum în 1979 aprobă transformarea Iranului în republică islamică, iar Khomeini se întoarce în țară și devine Lider Suprem. Chiar așa se numea oficial, de asta l-am scris cu majuscule. Industria este naționalizată, economia capitalistă a Iranului dispare și este înlocuită de una populistă, sistemul legislativ este înlocuit cu unul bazat pe religia islamică, iar țara se închide față de influența “decadentă” a vestului.

Sunt fotografii cu Iranul în perioada șahului, cu oameni petrecând în studenție, cu femei îmbrăcate la fel ca-n vest, cu fuste mini, socializând fără probleme cu bărbații. Revoluția islamică a dus apoi exact opusul.

Apropo, Iranul a trecut de la a fi o țară susținută deschis de SUA la una inamică. Așa se explică însă de ce Iranul are și astăzi tehnică militară americană, inclusiv niște F-14 sau F-15, dacă nu mă înșel. În perioada șahului, SUA a fost principalul furnizor de arme și tehnică militară pentru iranieni.

Pe 4 noiembrie 1979, “studenți” iranieni, speriați că ar putea interveni din nou americanii cu o lovitură de stat, intră cu forța în ambasada SUA din Teheran și iau 52 de ostatici.

Acești ostatici vor fi prizonieri timp de 444 de zile. Despre acest eveniment s-au făcut multe documentare, plus filmul Argo cu Ben Affleck, care este chiar bun.

OPERAȚIUNEA EAGLE CLAW

Această operațiune este probabil cel mai mare fuck-up din istoria acțiunilor americane de acest tip. A avut loc în aprilie 1980 și a contribuit la schimbarea unui președinte american.

Iranienii aveau ostatici americani, după cum am spus mai sus, și îi aveau de câteva luni.

Forțele armate ale SUA au pregătit o operațiune uriașă de salvare. Nu mai puțin de 6 avioane uriașe americane (comparabile cu Hercules din prezent, ca idee) aveau să intre în Iran, având la bord peste o sută de soldați Delta Force și US Rangers, și să aterizeze în deșert, undeva în mijlocul țării.

Alte 8 elicoptere de transport urmau să decoleze de pe un portavion și să zboare în Iran pentru a face joncțiunea la sol cu respectivele avioane, în deșert. Elicopterele ar fi fost acolo reaprovizionate cu combustibil și ar fi luat la bord trupele speciale pentru asaltul final din Teheran. A doua zi ar fi zburat către o altă locație din deșertul iranian, unde s-ar fi ascuns la sol peste noapte, urmând ca atacul să aibă loc în dimineața zilei următoare. Odată eliberați ostaticii, urma să fie capturat un aeroport din sudul Teheranului, unde alte două avioane mari de transport urmau să aterizeze pentru a-i lua pe toți la bord și a fugi cu ei din Iran.

Sincer să fiu, nu știu cum păcăleau radarele iraniene și cum evitau detecția atâta timp, dar acesta era planul. Bineînțeles că nu a mers.

Sunt surprins că nu sunt mai multe filme despre asta. Merită citit în detaliu despre Eagle Claw. Avioanele au aterizat cu bine în deșert, iar soldați și jeep-uri au preluat controlul zonei pe câțiva kilometri pătrați. Un autobuz cu 43 de civili a trebuit capturat, iar aceștia au fost închiși temporar într-unul dintre avioane.

Elicopterele nu au avut același noroc. Din 8 elicoptere, doar 5 au ajuns la destinație. Unul s-a defectat pe drum. Altul a intrat într-o furtună de nisip, s-a defectat și s-a întors pe portavionul Nimitz. Al treilea elicopter cu probleme a ajuns la punctul necesar, dar cu o defecțiune tehnică ce-l făcea nesigur.

Misiunea presupunea un minim de 6 elicoptere funcționale. Trupele americane s-au certat la sol. Pilotul unui elicopter a refuzat să zboare în continuare cu cel parțial defect. Comandatul trupelor speciale a refuzat să continue misiunea cu mai puțini oameni, câți ar fi încăput în cele 5 elicoptere. Comunicând și cu superiorii lor și inclusiv cu președintele Carter, s-a luat decizia de a anula misiunea.

Abia aici a început dezastrul adevărat. Zborul dificil până în deșert a dus la un consum peste așteptări de combustibil pentru elicoptere, la fel și cele două ore petrecute dezbătând apoi viitorul misiunii.

Elicopterele puteau fi reaprovizionate de către avioane. Pentru asta, însă, unul dintre elicoptere a trebuit mutat printr-un zbor scurt, de câțiva metri, lângă unul dintre avioane. Erau în mijlocul unei furtuni de nisip, vizibilitatea era slabă, elicopterul s-a lovit de avionul respectiv, iar 8 militari au decedat.

S-a luat decizia de a abandona elicopterele și toți cei prezenți s-au mutat în avioanele rămase funcționale și au plecat cu acestea. Cele 5 elicoptere funcționale au rămas însă la sol, în deșertul iranian. Nu au putut fi distruse pentru că erau încărcate cu muniție și combustibil.

Eșecul operațiunii a devenit, imediat după aceea, știre internațională. Iranienii au mutat ostaticii în diverse locuri din țară, pentru a bloca orice altă încercare de salvare.

CARTER PIERDE ALEGERILE

Carter nu a putut obține eliberarea ostaticilor în restul anului 1980, iar în noiembrie a pierdut alegerile în fața lui Ronald Reagan. Carter a pus pierderea alegerilor în special pe eșecul său în a obține eliberarea ostaticilor.

Ca să-și dovedească și mai mult influența în această chestiune, iranienii au eliberat chiar ei toți ostaticii americani pe 20 ianuarie 1980, la câteva ore după ce Reagan a devenit președinte.

AFACEREA IRAN-CONTRA

Reagan a fost, desigur, foarte dur cu iranienii, dar apoi s-a aflat că, în perioada 1981-1986, administrația sa a vândut arme către Iran. Asta este afacerea Iran-Contra.

Am scris mai sus că, în perioada șahului Reza Pahlavi, SUA a fost principalul furnizor de arme către iranieni. Toate acestea arme și echipamente aveau nevoie de piese de schimb de origine americană.

Președintele Carter impusese un embargo Iranului. Irakul a invadat Iranul în 1980, iar iranienii aveau nevoie de arme.

Analiștii din SUA au concluzionat că iranienii ar putea cumpăra oricând arme sau piese de schimb americane din alte surse sau ar putea cumpăra arme de proveniență sovietică, picând și mai mult sub influența URSS-ului. Așa că administrația Reagan a decis să vândă chiar ei arme regimului Khomeini.

Vânzarea aceasta de arme s-a făcut, desigur, prin canale neoficiale, secrete, ascunse sub diverse fațade, și a avut două scopuri:

• americanii sperau ca iranienii să intervină pe lângă Hezbollah-ul din Liban, care avea 7 ostatici americani, pentru a obține eliberarea acestora.
• cu banii obținuți de la iranieni, guvernul SUA a finanțat gruparea de gherilă Contra din Nicaragua, care lupta împotriva dictatorului de acolo.

Din 1981 și până în 1986, SUA a livrat prin diverse canale mii de rachete TOW anti-tanc și Hawk anti-aeriene către Iran, plus piesele necesare pentru mentenanță.

Guvernul SUA nu putea finanța direct gruparea Contra, existând o lege care interzicea asta. În secret, însă, administrația Reagan a utilizat fondurile care proveneau astfel din afara bugetului oficial al statului pentru a finanța luptătorii de gherilă cu alte arme.

Treaba asta s-a aflat în 1986, iar Reagan a fost silit să-și asume întreaga responsabilitate. O comisie de anchetă a decis că președintele nu știa de amploarea traficului de arme, iar ancheta a dus la condamnarea a 11 persoane din guvern. Toți au scăpat însă, mulți fiind grațiați de către președintele Bush Sr. în timpul mandatului său, Bush fiind vice-președintele lui Reagan în timpul afacerii Iran-Contra.

ATACURILE DIN BEIRUT

În aprilie 1983, o dubă cu exploziv în ea a fost detonată în fața ambasadei SUA din Beirut, omorând 65 de oameni, dintre care 17 americani. Vinovați au fost fie o grupare iraniană islamică, fie Hezbollah-ul libanez, finanțat de iranieni.

În octombrie 1983, un camion a fost detonat în fața barăcii americane din Beirut, omorând 241 de militari americani, marea majoritate din Infanteria Marină. Câteva minute mai târziu, un alt camion a fost detonat în fața barăcii franceze, omorând 55 de parașutiști francezi. Trupele se aflau în Liban ca parte a unei misiuni de menținere a păcii, după războiul civil din acea țară.

În ambele cazuri, se consideră că Iranul a finanțat și organizat atacurile. De altfel, în 2004, un monument în memoria teroriștilor sinucigași care s-au detonat cu acele bombe a fost instalat în Teheran.

IRAN AIR 655

Un alt moment foarte tragic a avut loc pe 3 iulie 1988.

Anterior acestui moment, în 1987, avioane irakiene au atacat fregata americană USS Stark, omorând 37 de marinari. Marina SUA a luat decizia că vapoarele ei se pot apăra trăgând primele împotriva avioanelor ce ar putea fi ale inamicilor.

Tot în 1987, un petrolier american lovește o mină iraniană în Golful Persic. Forțele americane, în 1988, atacă mai multe instalații petroliere și militare iraniene, ca răspuns.

Pe 3 iulie 1988, cursa Iran Air 655, un avion civil de tip Airbus A300, cu 290 de oameni la bord, decolează din Bandar Abbas spre Dubai.

Distrugătorul USS Vincennes, aflat în strâmtoarea Hormuz, tocmai alunga cu foc de arme niște bărci iraniene care hărțuiau petrolierele americane. Cei de la bordul vasului au confundat Airbus-ul iranian cu un avion de vânătoare. Au transmis mai multe cereri de identificare pe diverse frecvențe, dar avionul iranian nu a răspuns la cele transmise pe frecvențe civile, probabil pentru că nu credea că i se adresează.

Vincennes a lansat două rachete SM-2, care au lovit și distrus avionul. 290 de persoane, inclusiv 65 de copii, au murit.

Ulterior, relatări ale personalului implicat sugerează că Rogers, comandatul navei Vincennes, era dornic să dovedească superioritatea militară a unui distrugător Aegis. SUA a acceptat ulterior să plătească peste 60 de milioane de dolari victimelor din avion și să cumpere iranienilor două Airbus-uri noi. Comandantul Rogers a fost medaliat și a devenit comandantul unui centru de antrenament.

IRAN NUCLEAR DEAL

Fast forward către 2015, în președinția Obama. Între timp, după 1988, iranienii și americanii nu au mai schimbat focuri de arme, urmând o perioadă de acalmie, deși Iranul a finanțat diverse alte organizații în Libia, Siria și Palestina.

Iranienii probabil au stat și mai calmi după ce SUA a desfășurat forțe importante în Afganistan și Irak, după 2001.

În 2015, Iranul și un grup de țări care a inclus SUA, China, Franța, Rusia, Marea Britanie și Germania au semnat un o înțelegere cunoscută drept “Iran nuclear deal”.

Sub termenii ei, Iranul urma să renunțe la dezvoltarea unor bombe nucleare și să se supună inspecțiilor internaționale dese. În schimb, embargo-uri urmau să fie ridicate, piețele vestice erau din nou accesibile Iranului, SUA le-a șters o datorie mare etc.

În urma acordului, iranienii au putut cumpăra din nou tehnică modernă în diverse domenii, precum al sănătății, aeronautic șamd. Companii europene și americane au început din nou să facă business în Iran. Cetățenii iranieni au putut călători liberi în UE, s-au reluat curse aeriene… în fine, a fost o deschidere a țării și o normalizare a relațiilor.

SULEIMANI ȘI UKRAINE AIRLINES 172

Înțelegerea cu Iranul nu a durat mult. La scurt timp după ce a ajuns la putere, președintele Trump, în primul său mandat, a declarat că înțelegerea este una proastă pentru SUA, că Iranul nu respectă termenii și că SUA se retrage din acel tratat.

Crucială aici a fost o prezentare ținută de Netanyahu, prim-ministrul israelian, pentru Trump. Deși ținută în Tel Aviv, Netanyahu a vorbit în engleză, a pus la dispoziție tot felul de documente și CD-uri și fotografii și a avut inclusiv un slide mare pe care scria doar Iran Lied, care a rămas în istorie. Culmea, chiar Mossadul nu era de acord cu afirmațiile sale.

De asemenea, a avut și o schemă cu o bombă ca în desene animate, arătând că Iranul este foarte aproape de a dezvolta o bombă nucleară.

SUA a ieșit în 2018 din tratat și a impus din nou sancțiuni Iranului. Uniunea Europeană a încercat să salveze înțelegerea cu Iranul, dar aceasta s-a prăbușit în lunile următoare. Companiile vestice au părăsit Iranul, de teama unor sancțiuni americane, iar devalorizarea rialului a intrat pe un ritm galopant.

Iranienii au declarat că nu se mai simt obligați să respecte înțelegerea și au accelerat programul nuclear. În anii următori, Hezbollah-ul sau diverse alte grupări finanțate de Iran au atacat baze și ambasade americane din Orientul Mijlociu.

Pe 3 ianuarie 2020, la comanda președintelui Trump, generalul iranian Qasem Soleimani este asasinat de o dronă americană, în timp ce acesta se afla în Irak, lângă Bagdad.

Soleimani era al doilea om din Iran, comandantul de facto al forțelor armate, militar cu experiență etc. SUA a declarat că acesta este vinovat de moarte a sute de cetățeni americani. Iranienii au jurat răzbunare, iar milioane au ieșit în stradă pentru a arde steaguri americane.

Pe 8 ianuarie 2020, Iranul lansează 12 rachete balistice împotriva bazelor americane din Irak. Deși acestea au rănit soldați americani, atacul a părut unul de formă, majoritatea rachetelor căzând înainte de a-și atinge ținta.

A fost un fel de “să nu se spună că nu ne-am răzbunat, dar să nu dăm prea tare, că apoi ne-o luăm iarăși”. Mie mi s-a părut primul moment în care s-a dovedit că tehnica militară americană și israeliană a ajuns la un nivel înalt de performanță în ceea ce privește intercepțiile de rachete, iar iranienii au rămas, de fapt, fără gheare.

La patru ore după lansarea rachetelor, iranienii au distrus avionul Boeing 737-8 al Ukraine International Airlines, o cursă civilă de linie care decola chiar din Teheran către Kiev. 176 de persoane au murit la bordul acestuia, marea majoritate iranieni.

Iranienii au crezut că avionul este o rachetă americană îndreptându-se spre Teheran. Au lansat două rachete Tor împotriva avionului, care tocmai decolase. Pe 11 ianuarie, Iranul și-a recunoscut vina.

Ce-a urmat știți deja. În 2020 a început pandemia de covid (bănuiesc că nu trebuia să precizez care anume, nu?). Iranul și Hezbollah au mai atacat baze americane. În 2023 au avut loc atacurile teroriste ale Hamas în Israel, iar apoi israelienii au intrat masiv în Gaza. Rachete iraniene au continuat să circule pe deasupra zonei, dar mai mult de formă. Un atac masiv din 2024 a fost de fapt anunțat de iranieni cu 3 zile înainte, iar 99% dintre proiectile au fost interceptate.

În 21 iunie 2025, SUA bombardează trei situri nucleare iraniene, într-o operațiune aeriană de amploare numită Midnight Hammer. După utilizarea bombelor GBU-57, s-a declarat că programul nuclear iranian a fost neutralizat. Răspunsul iranienilor este slab, aviația lor stă la sol, rachetele trimise împotriva americanilor și israelienilor nu-și ating ținta.

Pe 28 februarie 2026 au început bombardamentele actuale din Iran, un adevărat război. În prima zi, o rachetă Tomahawk lovește o școală de fete din Minab, omorând 182 de civili, majoritatea fete între 7 și 12 ani. Președintele Trump a declarat inclusiv ceva confuz, despre cum iranienii ar fi obținut cumva o rachetă Tomahawk (care costă vreo 3 milioane de dolari și e ditamai racheta cu lansator specializat) și și-au bombardat singuri o școală. Inclusiv ancheta americană probabil va concluziona că americanii au greșit ținta.

Tot în prima zi, ayatolahol Khamenei, care în 1989 i-a urmat lui Khomeini, moare în bombardamente. Fiul său devine noul Lider Suprem, dar rămâne de văzut cât timp are.

Bombardamentele continuă. Se vede acum și asimetria războiului cu drone. Iranul poate lansa drone ieftine către ținte din țările din jur. Interceptoarele sunt scumpe și totuși în cantități limitate. O estimare spune că SUA ar fi cheltuit interceptoare în valoare de 2,4 miliarde de dolari în primele 5 zile de conflict. Despre toate acestea, însă, într-un episod următor…

Între timp, țările din Golf avertizează că o continuare a conflictului ar putea avea efecte catastrofale pentru economia mondială. Nu este clar, de fapt, dacă doar zic așa pentru că ele au cel mai mult de pierdut sau chiar urmează o criză puternică. Cu trei portavioane americane blocate în zona Iranului, însă, nu știi când decid chinezii că acum pare un moment bun să viziteze Taiwanul.