De ce sunt speciale bombele GBU-57 cu care Israelul cere ca SUA să bombardeze Iranul

Iranul este într-o situație militară proastă în această lume a războaielor moderne. Timp de câteva decenii, Iranul a fost practic de neatins din câteva motive importante. Țara este foarte mare, peste 1,6 milioane de kilometri pătrați, de 6 ori cât România, iar suprafața mare este ca o barieră naturală împotriva inamicilor.

Erau înconjurați de diverși aliați, precum regimul Al-Assad din Siria și Hezbollahul din Liban, plus relații de prietenie cu URSS-ul. Aveau aviație și tancuri “la zi” pentru acele momente, iar eșecul unor operațiuni precum Eagle Claw le-a conturat și mai mult un aer de “greu de ucis”, în special după ce președintele Carter a declarat că probabil a pierdut alegerile din 1980 din cauza iranienilor.

Toate acestea contează mai puțin astăzi. Un teritoriu foarte mare, cu baze militare distribuite la distanțe mari, nu mai contează atât de mult în era avioanelor invizibile, a bombelor ghidate și a rachetelor, a dronelor cu autonomie de sute sau mii de kilometri și a altor arme moderne.

Aliații au cam dispărut. Tehnica militară este învechită, un raport recent spune că Iranul are vreo 200 de avioane vechi, a căror autonomie de zbor le face utile doar pentru apărarea țării, neputând de exemplu să zboare până în Israel cu ele. Iranul lansează sute de rachete, dar aproximativ 95% dintre ele sunt interceptate.

Probabil că nimeni n-ar putea invada terestru Iranul, sunt totuși 95 de milioane de iranieni și toți înarmați, suprafețe mari și o societate relativ unitară, dar Israelul, o țară cât Dobrogea noastră, dovedește că poate face ce vrea în spațiul aerian iranian, având avioane moderne, atacuri cibernetice care dezactivează structuri de apărare și informații bune de la agenți proprii.

Totul în afară de a distruge câteva structuri cheie iraniene, pentru care doar aviația SUA are bombele ce ar putea fi necesare. Sunt niște arme foarte interesante.

Vizată în această discuție este instalația de îmbogățire a uraniului de la Fordo, Fordow în engleză și o să-i spun așa în continuare, cum apare pe la știri, unde acum vreo lună inspectorii internaționali au spus că Iranul a îmbogățit uraniu peste limitele agreate și se apropie de suficient material nuclear pentru a construi bombe. Fordow are câteva mii de centrifuge în funcțiune.

Instalația este construită într-un munte (deci, săpată într-un munte), aproape de orașul Qom, la aproximativ 80 de metri adâncime. Este un buncăr bine protejat, practic vorbind, aflat și în centrul țării. Bombele convenționale de pe avioane de vânătoare nu-l pot distruge la o astfel de adâncime.

În plus, Iranul mai are și alte baze militare construite în subteran. Principalele sunt Bahtaran și Imamul Ali, unde avioanele și dronele sunt ținute în subteran și ies la suprafață doar pentru a decola.

Problema unor bombe care să pătrundă întâi la adâncime mare înainte de a exploda a apărut acum câteva decenii, practic în timpul WW2, și a devenit importantă în Războiul Rece și chiar ca armă împotriva Iranului, că americanii și iranienii au beef de zeci de ani deja.

Cea mai modernă astfel de armă este una numită GBU-57  de tip MOP, adică Massive Ordnance Penetrator. MOP înseamnă, practic, bombă de penetrație și care are în interior o cantitate foarte mare de explozibil. GBU este prescurtarea de la Guided Bomb Unit, adică un fel de capsulă ce se poate ghida singură pentru precizie crescută, iar bomba adevărată este în interior, controlată de un declanșator inteligent.

GBU-57 este cea mai mare bombă de acest tip din arsenalul vreunei țări și chiar și așa are o adâncime maximă de penetrare de vreo 60 de metri prin beton armat, deși bănuiala mea este că se va dovedi suficientă, deși iranienii se laudă cu vreo 80 de metri de strat de protecție la Fordow. Costă câteva milioane de dolari o astfel de bombă și inclusiv SUA are doar câteva zeci în stoc

GBU-57 este o bombă de 6 metri lungime și care cântărește 13 tone. Jumătate din această greutate este în carcasa bombei, care este făcută dintr-un aliaj foarte rezistent. Cum funcționează o bombă penetrantă? Ce o face să treacă prin 60 de metri de beton? Mai mulți factori:

• este foarte grea, de unde cele 14 tone totale.
• este lansată de la altitudine mare, are o formă aerodinamică și prinde o viteză foarte mare până ajunge la sol.

Greutate plus viteză mare înseamnă că trece prin multe straturi de beton sau pământ după ce lovește solul. De asemenea, are în interior 3 tone de explozibil, controlat de un detonator care își dă seama prin câte fortificații a trecut, dacă a ajuns într-un gol de aer lăsat intenționat pentru disipare, dacă s-a oprit din cădere șamd – și apoi explodează.

Explozia unei cantități atât de mari de explozibil produce oricum unde de șoc puternice. De asta spun că nu cred că este important dacă fabrica respectivă se află la 60 de metri sau la 80 de metri adâncime, câtă vreme una sau mai multe astfel de bombe pot provoca stricăciuni importante echipamentelor sensibile de acolo, plus că distrug tunelurile de acces și puțurile săpate dinspre suprafață.

Doar americanii au această bombă. De-a lungul timpului au dezvoltat diverse tipuri, inclusiv unele care, după lansarea din avion, foloseau o rachetă din coadă pentru a prinde viteză și mai mare cu care să se înfigă în sol. GBU-57 este singura cu șanse să-i penetreze pe iranieni, dacă pot spune așa și iată că pot.

Bomba este atât de mare încât trebuie lansată de pe bombardiere. Iranienii au însă aviație și antiaeriene și rachete S300 performante de la ruși, așa că singurele avioane cu șanse de a reuși operațiunea fără pierderi sunt bombardierele invizibile B-2 americane, care pot transporta fiecare câte două astfel de bombe. Israelienii vor ca americanii să folosească aceste bombe și avioane împotriva Iranului pentru a distruge instalația de la Fordow și probabil și alte baze militare. Asta se discută acum la Washington.

Doar americanii au această bombă și aceste avioane la dispoziție. Eu cred că le vor folosi, în cele din urmă. Nu vor ca iranienii să aibă arme nucleare.

Pare simplu să faci o bombă mare și rezistentă și să o lansezi de la înălțime, dar nu este. Sunt 80 de ani de când se cercetează astfel de bombe și s-a trecut prin tot felul de etape în această cercetare. Este nevoie de aliaje foarte rezistente pentru ca bomba să rămână intactă când trece prin 60 de metri de pământ și beton. Este nevoie de sisteme foarte bune de ghidaj care să o aducă la punctul fix și de-a lungul vremii s-a trecut de la lansare la noroc la aripioare care făceau bomba să se învârtă pentru stabilitate mai mare în zbor, apoi la bombe ghidate cu laser și cu GPS. Are totuși 14 tone, nu-i tocmai ușor de manevrat.

Îmi închipui că nici detonatorul nu este tocmai ușor de făcut. Supraviețuiește cumva unui impact de la aproape 1000 km/h cu solul, trece apoi prin zeci de metri de beton și, în ciuda inevitabilelor șocuri și deformări, detonatorul din interior își face treaba la momentul potrivit.

Surse: Wikipedia, CNN, YouTube.