Filme: Ad Astra – bun, dar È™i prost

M-am uitat la Ad Astra, cu Brad Pitt. Filmul a fost lansat prin 2019. L-am văzut abia acum.

Mi se pare un exemplu perfect de film SF cu potențial uriaș, dar irosit prin câteva elemente total neinspirate de scenariu. Sunt multe spoilere în continuare, desigur.

Subiectul este următorul. Cândva în viitor, Brad Pitt este astronaut, iar zborurile spre Lună și Marte sunt ceva uzual. Un semnal misterios vine tocmai de pe Neptun și provoacă niște probleme pe Pământ. Tatăl lui Brad Pitt, jucat de Tommy Lee Jones, astronaut și el, plecase în acea direcție cu o misiune de explorare acum 30 de ani și dispăruse în acea zonă. Naveta sa spațială, echipată cu un emițător puternic pentru cercetarea cosmosului, s-ar părea că este la originea semnalului nasol de acum.

Așa că Brad Pitt este pus să-l contacteze pe ta-su, iar apoi pleacă spre Neptun cu o nouă misiune, ca să rezolve situația.

În primul rând, filmul este excelent jucat. Brad Pitt face unul dintre cele mai bune roluri ale sale, chiar dacă prin natura personajului este mereu serios și calculat, nu glumeț ca în alte roluri.

Apoi, ideea filmului, tema sa dacă vreți să-i spun așa, este bine realizată. Ad Astra este, de fapt, o poveste despre un fiu care-și caută tatăl. Mai mult, un fiu care face tot ce-i posibil pentru ca tatăl său să fie mândru de el, dar de fapt îi repetă greșelile. Tatăl său și-a părăsit familia pentru o misiune extraordinară de explorare, acesta fiind visul său în viață. Printre rânduri vedem că și Brad Pitt și-a sacrificat de fapt relațiile personale pentru cariera de astronaut.

Mai mult, scenaristul dă și o morală poveștii. Jones sacrifică totul pentru a căuta viață extraterestră în cosmos, sacrifică inclusiv propriul echipaj, și nu găsește nimic. Morala este că, înainte de a căuta conexiuni în afara sferei noastre, poate trebuie să punem accent pe relația cu familia, pe stabilizarea și îmbunătățirea propriei societăți.

Nu-i o idee rea È™i reiese frumos È™i subtil din film. Sunt inclusiv mici amănunte în această direcÈ›ie, de exemplu evaluările psihologice sunt făcute vorbind într-un microfon È™i un AI analizează cuvintele È™i dă verdictul: “da, nu pari deranjat, eÈ™ti ok”. Eu am văzut aceste mici scene tot ca o întărire a ideii de pierdere a relaÈ›iilor interumane.

Altfel spus, Ad Astra este un film SF care te face și să te gândești un pic la posibilele capcane ale viitorului. În această manieră, se înscrie într-un grup select și bun alături de Gattaca, Interstellar și Contact ca să dau exemplu doar din filme cu legătură directă cu explorarea spațiului și capcanele acestuia.

În acest context, e cu atât mai ciudată apariția unor scene absolut bizare și de neînțeles în scenariu, niște plot holes mari cât craterul Tycho. Este ca și cum Ad Astra ar fi avut doi scenariști, unul cu o poveste bună în minte și altul care a avut misiunea să transforme filmul într-unul de acțiune cu clasice clișee hollywoodiene.

De exemplu, în drumul său Brad Pitt aterizează cu un zbor comercial pe Lună. Scena e miÈ™to făcută, arată ca un zbor clasic cu avionul. De acolo, însă, trebuie să fie dus cu niÈ™te rovere lunare până la o altă bază de lansare spre Marte, iar pe drum sunt atacaÈ›i de piraÈ›i… pe Lună… pentru că pirateria era o problemă a acelor timpuri È™i era susÈ›inută de diversele țări cu interese în spaÈ›iul lunar. Iar roverele lor arată ca cele folosite în 1970, niÈ™te maÈ™inuÈ›e total deschise mediului interior, niÈ™te buggy-uri simplu în care oamenii sunt foarte uÈ™or de împuÈ™cat de piraÈ›i pentru că nu-i protejează nimic.

Scena este total stupidă, dar miÈ™to realizată cinematografic. Cred că este prima oară când văd niÈ™te lupte pe suprafaÈ›a Lunii È™i sunt corect gândite, fără sunet, fără gravitaÈ›ie puternică È™amd. Apoi te gândeÈ™ti că Luna nu-i chiar atât de mică, iar un drum cu maÈ™inuÈ›a de pe o parte pe alta a Lunii ar fi durat… zeci de ore?

ÃŽn drum spre Marte, naveta primeÈ™te un SOS de la o altă navă spaÈ›ială È™i… se opresc să dea asistență. Nu mai contează combustibilul pierdut, accelerarea, decelerarea, misiunea mult mai importantă a lui Pitt — ei opresc să dea asistență. Și ce să vezi, toÈ›i de pe acea navetă fuseseră mâncaÈ›i de niÈ™te maimuÈ›e violente, din acelea cu colÈ›i mari. ÃŽnÈ›eleg scena, de fapt vrea să arate pericolul spaÈ›iului, faptul că oricine poate înnebuni acolo, dar totul are un iz de cliÈ™eu de film horror în care maimuÈ›a apare brusc È™i te muÈ™că.

N-am terminat.

Pe Marte, Brad Pitt trebuie să se strecoare într-o navă care decolează È™i face asta cu 10 secunde înainte de decolare. Deschide o trapă în timp ce nava urcă prin atmosfera marÈ›iană, se strecoară înăuntru, echipajul încearcă să-l oprească, unul dintre ei trage cu un pistol, nimereÈ™te un fel de stingător de flăcări montat pe peretele rachetei È™i… mor toÈ›i. Nu se È™tie ce gaz era în acel stingător care se miÈ™că pe acolo, dar toÈ›i mor în câteva secunde. Mai puÈ›in Pitt, care era în costum.

N-am terminat.

Racheta ajunge pe orbita Neptun. Parchează pe partea opusă a inelului de pietre din jurul planetei, îl ocoleÈ™te pentru a ajunge la ta-su, dar la întoarcere… la întoarcere ia o bucată de tablă în mână, o È›ine ca pe un scut È™i trece, el în costum de astronaut È™i cu scutul în față, prin acel inel de praf È™i pietre. Și nu pățeÈ™te nimic, deÈ™i acele pietre mari cât pumnul se învârt cu viteză mare pe orbita planetei, de probabil cea mai mică dintre ele ar putea distruge complet o întreagă rachetă.

Ajunge cu succes la racheta sa și folosește și unde de șoc a unei explozii nucleare și de antimaterie pentru a se propulsa înapoi spre Pământ. Se pare că racheta inițială avea combustibil doar pentru one-way trip sau ceva așa. Ciudat, că nu fusese niciodată vorba de o misiune fără intoarcere.

Altfel spus, un film cu o idee bună, dar câteva elemente din scenariu te fac să te întrebi dacă scenariștii  ne cred suficient de deștepți ca să înțelegem tema din Ad Astra sau suficient de proști ca să cădem pentru astfel de scene obosite.

Mai ales că aceste scene absolut idioate nu aduc nimic filmului. Putea la fel de bine sa-și parcheze racheta lângă a tatălui său și să ne scutească de scena cu scutul, care nu contribuie cu nimic la poveste. Putea să se urce singur într-o rachetă goală/automatizată, nu să fie și un echipaj de omorât într-un mod absolut bizar.

Na, ăsta-i Ad Astra. Mi-a făcut poftă să revăd Interstellar sau Gattaca în serile noastre de film.