Prea repede

Un coleg de la muncă a murit vineri. Am aflat ieri. Azi deja îl înmormântează. Era un om bun, genul alături de care îţi face mereu plăcere să lucrezi. Am învăţat multe de la el în cele câteva luni în care am lucrat împreună. Era mereu vesel, şi părea lipsit de orice grijă sau de stresul care îi cuprinde pe alţii. În orice sediu mergea, lumea se bucura să-l vadă. Era priceput la orice lucru de pe aici, şi te ajută cu plăcere în orice problemă aveai, având mereu o soluţie sau un sfat bun de dat.

Mi se pare foarte aiurea totul. Să faci infarct la 34 de ani. Să mori aşa, dintr-o dată, iar în câteva zile să te înmormânteze şi să nu mai vezi niciodată acea persoană. Mă gândesc cât de groaznic trebuie să fie pentru familia lui, să treci în decurs de mai puţin de o săptămână de la viaţa normală, de zi cu zi, la a nu mai vedea niciodată tatăl şi soţul. M-am gândit şi m-am răzgândit de multe ori, ieri, dacă să merg la înmormântare sau nu. Nu-mi plac înmormântările, şi parcă prefer să-mi aduc aminte de om vesel şi plin de viaţă, aşa cum era acum două săptămâni când l-am văzut ultima oară, decât în coşciug şi cu toată lumea plângând în jurul lui. Dar cred că voi merge, în semn de respect. Pe ultimul drum, merită condus de cât mai mulţi oameni.