17 ani

Nu intentionam sa scriu ceva despre Revolutia din 1989, dar nu ma pot abtine. Am fost intristat sa citesc zilele acestea ca pt cei foarte tineri, revolutia este doar o pagina in cartea de istorie si nu inseamna nimic, si iau de-a buna tot ce avem acum. Imi aduc aminte vremurile cand statea lumea la cozi imense la oase cu un pic de carne, cand aveai dreptul la 6 oua pe luna si faina si uleiul si totul se dadea pe cartela. Cand la televizor se difuza doar intre 8 si 10 seara un program aiurea. Cand e ultima oara cand ati vazut o astfel de scena in centrul orasului?

Imi aduc aminte ce panica era in Bucuresti pe 21 si pe 22 decembrie. Cand erau Dinescu si Caramitru in Televiziune si tineau discursurile alea care scoteau lumea in strada. Cand ne uitam intreaga familie la imagini din ceea ce acum numim Piata Revolutiei (nici nu mai stiu cum se chema inainte), si vedeam trasoare si baricade in flacari, si la fel si la Intercontinetal. Cand circulau tractoare cu remorca si camioane care imparteau la lume cate un ziar Libertatea. Si apoi la bunicii mei din Rm. Valcea, tot pana in revelion, cand circulau zvonuri despre unde ar fi fugit Ceausescu, sau ca a fost capturat, ca nu, ca a fost impuscat, ca nu… Cand invadase lumea cladirea Comitetului Central, si aruncau pe geam cartile comuniste si era un foc mare acolo si le arunca lumea pe foc, am aruncat si eu cateva… Scoala care anul acela a inceput abia prin februarie… Cand striga lumea “nu plecam acasa!” si apoi “armata e cu noi!” si ce rasuflare generala de usurinta a fost cand s-a aflat asta, ca armata a refuzat sa traga in lume si ca au trecut de partea poporului. “Si-a intors Dumnezeu fata si spre noi”, si cele doua degete ale semnului victoriei, erau peste tot.

Pacat de toti cei care au murit, in majoritatea tineri, si care nu au beneficiat deloc de vremurile mai bune ce au urmat si tot urmeaza dupa revolutie. E pacat sa nu-si mai aduca aminte lumea de ei, pentru ca merita mai mult de atat. Si familiile lor merita un “multumesc”, macar pt sacrificiul lor.

Imi aduc aminte discursul ala penal al lui Ceausescu. Cand l-a huiduit lumea prima oara. Cand vorbea despre marirea cu cativa lei a salariului, cu o voce din aia de taran de te miri cum s-a putut ca un astfel de om sa ajunga sef de stat… Si cand siderat, in balcon, striga “Aloooo! Aloooooo!” la cei care il huiduiau din strada, lucru care nu i se mai intamplase niciodata si nimeni nu trecuse prin asta. Mereu mi se pare ca urmeaza sa zica “alo! n-ati vazut un cal maro?” dar din pacate au urmat lupte si victime, prea multe victime. In toate celelalte state din vechiul bloc comunist, loviturile de stat au fost fara varsare de sange in 89-90… doar la noi nu.