Bebelușul a sosit acasă: povestea nașterii și a săptămânii la terapie intensivă

Bebelușul este acasă. Scriu acest articol, de fapt, după prima sa noapte acasă, când el a dormit cam chinuit de la gaze, eu am moțăit în total 4 ore, iar Matilda și mai puțin.

Luni a ieșit din terapie intensivă direct acasă, cu o recomandare de tratament. Am uitat cât de mic și de ușor este un nou-născut, fiind obișnuit acum cu o fetiță ceva mai mare.

Oricum, vi-l prezint pe Clement Matteo:

Glumesc, îl cheamă Alexandru Robert. Ne-am decis la al doilea nume cu doar câteva zile înainte de naștere.

Fotografiile care îmi dau și acum emoție sunt însă acestea, din primele ore acasă. Sunt cele care îmi spun că am doi copii de acum. Eu nu știu câți ani o sa fiu alături de ei, dar ei doi au șansa la decenii întregi, poate un secol împreună. Așa îmi doresc să fie toată viața, apropiați, frați adevărați, mereu unul lângă altul, gata sa se susțină. Cel mai minunat moment de până acum a fost să o văd pe Alice cerând să-l țină în brațe pe fratele ei și încântată de fiecare moment când a făcut asta:

Alex s-a născut pe 9 decembrie la maternitatea Regina Maria, în aceeași sală ca și Alice, după cum am scris pe scurt în state of nwradu. Practic, în ziua în care am publicat articolul despre Baby 2.0 și problemele cu inima din sarcină s-a stabilit că nașterea va fi pe 9 decembrie, nu 10-12 decembrie cum ne așteptam noi. Ulterior ne-au chemat inclusiv cu câteva ore mai devreme în ziua respectivă, ca să fie și un cardiolog la monitorizare. Acum când citiți acestea, are deja 8 zile.

Am asistat și eu la naștere, cum am făcut și la Alice. A fost din nou o experiență inedită. Am fost avertizat din nou de câteva ori să nu leșin, iar dacă mă știu predispus la asta mai bine să nu intru. M-am uitat suficient de mult la The Witcher ca să nu mă tem de sânge, așa că am intrat. Am stat la capul Matildei în sala de operații, unde se pune un fel de paravan ca să nu vezi sânge și mațe și utere.

M-au întrebat mulți de ce am vrut să asist. Sunt două motive. Unul, că stau lângă Matilda, la capul ei, și o țin de mână, îi zic cuvinte de încurajare șamd. Mi se pare că, fiind anestezie parțială, rolul acesta de suport este crucial.

Al doilea motiv este legat de faptul că nu-mi place să aștept la ușă vești, când pot să le aflu cu ochii mei. Așa că am văzut operația, scoaterea copilului în stilul smuls, inspecția vizuală inițială, ne-am făcut o poză și apoi copilul s-a dus la neonatologie, iar pe mine m-au dat afară. Eram oricum pregătit să intervin oricând cu un sfat bun pentru că mă uitasem în prealabil la câteva clipuri pe YouTube.

Zece minute mai târziu, medicul neonatolog a ieșit să-mi spună că bebe Alex este bine, că a fost pus la monitorizare și vom vedea ce spune cardiologul după ce se strâng vreo 2 ore de monitorizare. M-am dus acasă și am sărbătorit cu o shaorma. Nu-i vreo mare operă culinară, dar eram epuizat și nemâncat de dimineață. Am fost foarte stresat toate acele ore, iar pe ceas se vede imediat momentul când s-a născut Alex. Pulsul meu a urcat treptat până pe la 135 bpm, iar dintr-o dată pe la ora 13 revine la normal.

Matilda a fost bine din prima. Peste 3 ore deja vorbeam cu ea la telefon și se ducea din post-operator în salon. Am vizitat-o seara cu o cafea și o prăjitură. A doua zi deja mergea binișor pe picioarele ei.

Alex a intrat direct la terapie intensivă, pe un tratament de inimă cu propranolol. Așa este protocolul medical. Poate că nu mai are nici o problemă și transmisia impulsurilor electrice este corectă, dar nu vrea nimeni să riște. Va sta pe un tratament de acest tip minim 6 luni.

L-am vizitat seara la 20, împreună cu Matilda. În zilele următoare, eu l-am putut vizita doar la ora 11, când are loc vizita externă, iar Matilda în plus la ora 20, când este vizita pentru mame internate. Copilul a fost bine întotdeauna. Uneori îl găseam treaz și ne jucam de el. Alteori dormea înfășurat ca o shaorma și părea cel mai liniștit copil din lume.

Doza recomandată pentru greutatea lui este pe la 3 mg. Tratamentul a început cu 1 mg, apoi a doua zi a crescut la 1,5 mg și planul era să-l crească până la 3 mg de-a lungul zilelor de internare, dar până la urmă au rămas la 2 mg. Este un fel de sirop preparat de farmacia spitalului și care se administrează pe gură, ca picături.

Ca o paranteză, diagnosticul oficial este de tahicardie paroxistică supraventriculară, TPSV, o afecțiune cam de 1 la mie incidență. Într-o reprezentare simplistă ce ne-a fost făcută de vreo 3 cardiologi până acum, problema are legătură cu transmiterea impulsurilor electrice prin inimă, cele care îi determină contracția.

Inima are două atrii și două ventricule. De undeva din partea de stânga sus, din nodul sinoatrial (NS), pleacă un impuls către nodul atrioventricular (NAV) din centrul inimii. De acolo impulsul se difuzează în ventricule, determinându-le contracția. Impulsul acesta călătorește prin anumite tipuri de țesuturi, niște fascicule propice pentru propagarea sa, iar de la NAV în jos prin… trunchiul cumva de fascicule. Nu contează denumirea exactă. Imaginați-vă diverse cabluri electrice prin inimă, care propagă impulsul electric. Traseul făcut de mine cu verde este cel corect prin inimă.

TPSV apare când impulsul electric găsește o cale să se întoarcă și direct de la NAV spre NS, nu doar trecând întâi prin ventricule și întreaga inimă. Se propagă pe încă o cale, ajunge înapoi la NS mai repede decât era cazul, ca și cum ar fi un scurtcircuit care închide altfel traseul prin inimă. Am desenat asta cu negru. Știu, am desenat foarte frumos totul.

Când impulsul ajunge înapoi la NS, acest nod, crezând că totul s-a desfășurat cu bine, emite un nou impuls în “circuit”. Primul impuls încă își face treaba sa prin ventricule când apare și al doilea, determinând astfel o creștere a bătăilor inimii. Practic, o dublare.

Toate acestea se întâmplă pentru că inima fătului este încă în formare și țesuturile sunt apropiate sau se dezvoltă treptat. Or fi interferențe între ele și are nevoie de cabluri ecranate individual, STP nu UTP, vorba aceea de rețeliști. În prima lună de viață, majoritatea acestor fascicule se finalizează ca formă și se așază în țesuturi clar definite. Majoritatea acestor probleme se rezolvă de la sine în primele 6 luni. Vom vedea și evalua pe parcurs ce se întâmplă.

Matilda a fost externată vineri. Nu avea rost să rămână internată ca să-l vadă pe Alex o dată pe zi. Am fost împreună oricum sâmbătă și duminică la vizită la terapia intensivă.

Este greu acolo. Al nostru a fost mereu bine, stabil, iar analizele și ecografiile făcute în spital au fost bune. Erau pe acolo alți copii care păreau în stare mai gravă. Toți vizitatorii sunt cam abătuți. Noi însă am ieșit mereu cu vești bune și, în principiu, s-a stabilit că luni va fi externarea, după ce cardiologul spitalului analizează toată evoluția și decide ce este de decis.

Luni a fost o zi plină. Ne-am dus acolo la ora 9 și cardiologul ne-a dat externarea și ne-a vorbit despre tratament. Externarea durează vreo 4 ore, că sunt niște acte și facturi de făcut. În acest interval, eu și Matilda am mers la înmatricularea bebelușului la sectorul 1, pe la Arcul de Triumf. Paznicul de acolo îți dă mereu sentimentul că-ți face ție o favoare specială atunci când te lasă să parchezi pe locurile de parcare gândite exact pentru vizitatori ca noi.

Am avut noroc. Pentru Alice am stat vreo 2 ore la coadă, dar acum nu era nimeni înaintea noastră, iar certificatul de naștere s-a eliberat și pe loc. Cică oricum de la o vreme poți face înmatricularea la serviciul de evidența populației din sectorul tău sau poate unde ai domiciliul, dar noi nu știam asta și n-aș fi vrut oricum, este la madre del diablo depărtare.

S-a rezolvat oricum rapid, Alex Robert are CNP și tot ce-i trebuie (și ce ne trebuie nouă pentru a-l înscrie la niște medici), apoi am fost înapoi la spital pentru vizita de la ora 11 și încă o discuție cu medicii privind medicația.

Nouă ne trebuie, practic, un medicament preparat cu o rețetă anume și o concentrație atent tunată. Ne-au dat de la Regina Maria un flacon mare, să ne țină două săptămâni, și s-au oferit tot ei să ne mai prepare o tură imediat după Crăciun, că altfel am fi avut probleme în acele zile nelucrătoare în a găsi o farmacie competentă cu laborator. Ne-au recomandat și o farmacie, de altfel, iar per total toți cei de la Regina Maria s-au purtat extraordinar de bine cu noi, beyond the call of duty ca să zic așa. Atât medicii cât și asistentele de acolo mi-au dat mereu impresia nu doar că își fac jobul, ci că îl îngrijesc pe Alex la fel de bine precum am fi făcut-o chiar noi.

Trebuie să cumpărăm și un pulsoximetru, ca să-i mai luăm noi lui Alex pulsul în caz că avem suspiciuni de tahicardie. Culmea este că n-am găsit unul stil gheată prin România (cele de deget sunt prea mari pentru un copil de o săptămână). Am comandat de urgență unul pe Amazon Germania, unde erau destule în ofertă, și poate găsim până la urmă ceva și pe aici.

Bebelușul a fost externat. Am predat hainele la intrarea în terapie intensivă, iar ei ni l-au adus pe copil îmbrăcat ca un ursuleț și gata de plecare. A urmat un drum lent spre casă și intrarea în ritmul de îngrijit bebeluș, cu treziri noaptea, schimbat de scutece, bătut pe spate ca să scoatem gaze, alăptat, sterilizat etc. Good times with two kids!

În cele din urmă, 80% din acest articol a fost scris cu Alex dormind pe genunchii mei, în liniște. Vă mulțumesc tuturor pentru gândurile bune din comentarii și multele mesaje trimise. Le apreciez pe toate, mă bucură și mă onorează.