Ieri seară era la televizor o ştire aparent tare: 5000 de spanioli protestează la Madrid împotriva faptului că Spania cheltuie 50 de milioane de euro pe vizita Papei Benedict 16, care a sosit acolo tot ieri.

Spun că este o ştire aparent tare pentru că, până la urmă, protestează doar 5000 de oameni, iar asta nu e o cifră mare. Poate o fi şi din cauză că în acelaşi timp joacă Barcelona cu Real Madrid în supercupa Spaniei şi lumea e acasă la televizor, nu la proteste anti-papalitate şi anti-cheltuială de la buget, dar 5.000 de oameni nu sunt chiar atât de mulţi.

Apoi, cât cheltuie Spania? 50 de milioane de euro. Câţi pelerini îl aşteptau pe Papă la Madrid? 1 milion de oameni (şi deci doar alţi 0,5% protestau). Asta înseamnă că dacă statul spaniol recuperează, prin taxe direct de la oameni sau de la comercianţii locali, câte 50 de euro de pelerin, şi-a recuperat banii. Sigur, 50 de euro/om este cam mult, mai ales doar din taxe, dar nişte bani îi recuperează oricum. Iar câştigul adevărat, din turism, publicitate, transmisiuni, beneficiu de imagine şi altele asemenea nu poate fi calculat într-un mod concludent, dar nici nu poate fi neglijat.

O poveste amuzantă de la fântâna magică şi cântătoare din Barcelona. Zona arată ca mai sus. Un palat mare în vârf de deal, apoi câteva terase şi jos de tot e marea fântână, cea pe care o admiră toţi făcându-şi jocul de lumini şi muzică începând cu 9 seara.

Pentru că spectacolul e foarte interesant, se strâng mereu câteva mii de turişti, iar unii vin cu o oră sau două mai înainte ca să ocupe un loc bun, de obicei la balustrada de beton a fiecărei astfel de terase. Povestea mea are loc pe cea indicată în imagine, fix între cele două ghivece mai mari puse pe acea balustradă.

Vedeţi ghiveciul din dreapta, aşa cum vă uitaţi acum la imagine? Acolo stătea înşirată o familie de spanioli, mama, tatăl, fiul de vreo 7-8 ani şi fiica de vreo 12, aşteptând cuminţi ora de începere. Încă era lumină afară şi fântâna nu-şi începuse programul. Lângă ei urmau doi tineri francezi şi după aceştia m-am strecurat şi eu, reuşind doar să pun aparatul foto pe balustradă, dar stând totuşi în “rândul doi”.

Vine o familie de români. N-are legătura că sunt români, doar i-am auzit vorbind şi de asta am fost mai atent la întreaga scenă. Erau doi soţi şi băiatul lor de vreo 7-8 ani, aceeaşi vârstă ca şi cel al spaniolilor. Locurile bune erau ocupate deja la balustradă, aşa că ce să facă românii? Tatăl îl ia în braţe pe băiat şi îl urcă sus pe acel ghiveci. Copilul se prinde cu mâinile de interiorul ghiveciului, pune picioarele pe balustradă şi se caţără acolo. Proastă idee, pentru că în ghiveci era plin de viespi.

Fântâna de pe Montjuic trebuie vizitată, dacă ajungeţi în Barcelona. Atenţie la programul ei, vara funcţionează de joi până duminică, iar iarna doar sâmbăta şi duminică. Găsiţi într-o imagine de mai jos programul complet.

Imaginile sunt făcute cu ISO 100 şi credeţi-mă, se cunoaşte diferenţa.

Pe Paseo de Gracia, principalul bulevard din Barcelona, plin numai de case de modă cu renume şi preţuri cu multe cifre, am trecut pe lângă un magazin Nespresso. Aş fi băut o cafea caldă, ca să mai capăt energie, aşa că am intrat, crezând că e o cafenea. M-am înşelat amarnic. Nu e cafenea, dar e cel mai mişto concept de magazin pe care l-am văzut.

La Nespresso se vând espresoare de cafea şi pastile Nescafe pentru acele maşini. Ceva în genul Dolce Gusto de la noi şi al rezervelor de cafea pentru ele, dar Dolce Gusto pare o jucărie de copii, pe când în magazinul din Barcelona Nescafe a reuşit să aducă ideea de lux în băutul unei cafele.

Primul şoc la intrare: o grămadă de oameni stăteau la coadă la cele 6 case disponibile. Îi vedeţi în imaginea de mai jos, câte un cetăţean la cumpărat cafea, ceilalţi ordonaţi în spatele său, la distanţă potrivită pentru a nu deranja. Eu credeam în continuare că se sta la coadă la cafea, ca la Starbucks, dar nu era aşa.

Coada la case

Pe peretele din dreapta erau expuse numai espresoare, de toate formele, culorile şi mărimile, cromate şi strălucitoare, cu design modern sau retro, simplu sau steampunk.

Farggi e genul de cafenea pe care mi-ar plăcea să o am eu. Culori calde, muzică, ştiri rulând pe o plasmă, prăjituri şi cafea foarte bună! Dacă treceţi prin Barcelona, mergeţi şi la un Farggi, e una în Piaţa Catalunia, pe colţul cu Paseo de Gracia şi mai sunt şi în alte zone, poate şi în alte ţări.

E cea mai bună cafea pe care am băut-o în Spania. Un cappuccino vienez cu bucăţele de ciocolată în el, excelent la gust şi textură. Am băgat şi o felie de tort de ciocolată, plus o îngheţată cu negrese.

***

N-am zis “pe Camp Nou” pentru că, stupoare! n-am intrat pe stadionul Barcelonei. Nu că aș avea ceva împotrivă, dar vizitarea costă 19 euro, dura câteva ore, iar eu consider că e doar un stadion și nimic mai mult. FC Barcelona e o echipă magică și unică în lume, dar e așa pe orice teren pe care joacă, nu doar aici.

Stadionul însă poate fi vizitat și stătea multă lume la coadă. Practic doar aici și la una din casele Gaudi am găsit coadă la intrare, în toată Spania, plus una mai mică la Acvariul din Barcelona. Am intrat însă în magazinul oficial al clubului, unde un tricou cu Messi sau Villa costă 95 de lire euro. Se găsesc multe alte obiecte, gen căni, brelocuri, haine, genți și multe altele, dar nu vă așteptați la chilipiruri. În ciuda prețurilor, cele 10 case de marcat pe care le vedeți într-una din imagini reprezintă doar unul din vreo 3 puncte asemănătoare de vânzare. Magazinul e pe două niveluri, parter și subsol, dar nu vă închipuiți că e imens, ci e cam cât McDonald’s-ul din metrou de la Unirii, în lipsa de altă comparație total scoasă din burtă pe baza amintirilor de acum o lună.

M-am învârtit un pic pe acolo, am băut o cafea pe terasa de afară și am plecat. Pe dinafară stadionul nu e o construcție la fel de impresionantă precum Santiago Bernabeu, așa că trebuie vizitat înăuntru dacă sunteți fani înrăiți.

Eu am avut hotelul în staţiunea Malgrat de Mar, aflată pe coasta din nordul Barcelonei, dar Malgrat e unită cu staţiunea Santa Susanna şi nu ştii prea bine unde se termină una şi începe alta, aşa că totul e la comun şi acest post se referă la amândouă.

În afară de imaginile pe care vă rog să le studiaţi singuri, vă mai spun că cele mai bune hoteluri acolo sunt Indalo Park şi Aqua Marine, iar dacă vrei pe plajă există Tahiti Playa şi Royal Sun (parcă). Totuşi, Indalo Park e mult peste celelalte, camerele au balcoane mari pe care să poţi sta să bei ceva, restaurantul e excelent (acolo am mâncat mereu, au porţii mari şi bune şi nişte îngheţate după care îţi lasă gura apă), au ditamai piscina, program de dans în fiecare seară şi multe alte dotări în lobby. Are 3 stele, dar este mult peste alte “3 stele” din stațiune.

Plaja e curată peste tot, dar nisipul este mai granulat. Avantajul este că îţi cade imediat de pe corp atunci când te usuci, dezavantajul este că nu e fin şi plăcut la atingere, dacă asta îţi doreşti. Apa e foarte curată, dar devine adâncă de 1,5 metri imediat ce ai intrat în ea şi apoi se face şi mai adâncă. Dacă nu ştii să înoţi nu poţi intra mai departe de 1 metru de la ţărm. Aşa e toată Costa Brava, de la Calella şi până la Tossa del Mar.

Preţurile sunt ok, mai mici decât în oraşele turistice vizitate până atunci. Dădeai între 8 şi 13 euro pe un fel de mâncare, în funcţie de ce comandai (şi mă refer la porţii gen jumătate de pui, cartofi, salată), un desert era vreo 4-5 euro, berea pe la 2-3… în fine, nu te ruinezi mâncând.

Obiectele de plajă mi s-au părut foarte ieftine. O umbrelă era 5 euro, o saltea 4 euro. Merită să le cumperi acolo, chit că apoi le arunci (sau strigi în gura mare, în ultima zi, că le vinzi cu 2 euro primului care scoate banul). Sunt şi nişte magazine de suveniruri ca să iei ceva pentru acasă. Tot ieftine sunt şi supermarketurile, unde dai nişte sume mult mai rezonabile decât în alte zone turistice din Spania pe apă minerală, suc, ronţăială şi altele.

Prin zonă e un parc acvatic în Lloret (stațiunea principală din zonă), poţi să mergi într-o croazieră la Tossa del Mar (o staţiune super mişto, cu o veche fortăreață pe malul mării – poze în curând), poţi să iei trenul spre Barcelona (8 euro dus-întors, face vreo 80 de minute până în centru), poţi să mergi la Figueras pentru un oraş frumos şi un mare muzeu Salvador Dalli, etc. Chiar în cele două staţiuni din titlu nu ai mare brânză de făcut în afară de plajă/mâncare/somn.

Seara aproape fiecare hotel are un cântăreţ sau o formaţie care face show până la 12 noaptea. Lumea dansează, stă la terasă, bea ceva şi ascultă muzică, etc. Programul variază de la seară la seară. Sunt şi discoteci care ţin până spre dimineaţă, sunt şi fete şi băieţi de agăţat. Cam nasol e ca pe la 11 noaptea se închid magazinele şi dacă vrei să-ţi iei ceva de băut în camera trebuie să o faci dinainte. Peste tot lumea e îmbrăcată frumos, se poartă civilizat, n-am vazut nici un scandal, nu mi s-a părut nimic dubios.

“La Vaca Argentina” este un lanţ de restaurante din Spania. Le-am văzut mai mult prin Madrid, dar eu am mâncat la unul din Valencia o friptură de vită din aceea mai groasă şi zemoasă.

Restaurantul e unul mai simandicos decât cele obişnuite pentru turişti. Ospătarii sunt îmbrăcaţi la costum, au tipicul lor în a-ţi lua comanda şi a aduce mâncarea la masă şi evident că şi preţurile sunt ceva mai mărişoare. Totuşi merită încercat pentru o friptură bună de vită.

Mi-a plăcut că la bere au adus cele mai consistente tapas primite în Spania, adică salată boeuf şi cârnăciori prăjiţi. Ca pâine au adus la fiecare câte o ciabata pufoasă şi fierbinte (n-am cerut-o eu şi nici n-a fost pe gratis, după cum am descoperit la nota de plată, dar asta e… nu mergi la restaurant dacă nu poţi suporta şi astfel de costuri auxiliare). Friptura de vită argentiniană din imagine a fost cea mai mică porţie din meniu, dar tot a costat vreo 11 sau 14 euro (nu mai ştiu exact). Am luat şi cartofi făcuţi la cuptor, foarte buni, un fel de cartofi cu smântână ai bunicii.

***