Nu pare aşa în poză, pentru că nu l-am încadrat bine, dar avea 30 de centimetri înălţime, de puteai să foloseşti PEZ-ul în loc de bată sau sceptru. Încă o chestie mişto care nu se găseşte în România.

Frigăruie din bezele moi. Mișto ideea. Unele erau cam nasoale.

***

Farggi e genul de cafenea pe care mi-ar plăcea să o am eu. Culori calde, muzică, ştiri rulând pe o plasmă, prăjituri şi cafea foarte bună! Dacă treceţi prin Barcelona, mergeţi şi la un Farggi, e una în Piaţa Catalunia, pe colţul cu Paseo de Gracia şi mai sunt şi în alte zone, poate şi în alte ţări.

E cea mai bună cafea pe care am băut-o în Spania. Un cappuccino vienez cu bucăţele de ciocolată în el, excelent la gust şi textură. Am băgat şi o felie de tort de ciocolată, plus o îngheţată cu negrese.

***

“La Vaca Argentina” este un lanţ de restaurante din Spania. Le-am văzut mai mult prin Madrid, dar eu am mâncat la unul din Valencia o friptură de vită din aceea mai groasă şi zemoasă.

Restaurantul e unul mai simandicos decât cele obişnuite pentru turişti. Ospătarii sunt îmbrăcaţi la costum, au tipicul lor în a-ţi lua comanda şi a aduce mâncarea la masă şi evident că şi preţurile sunt ceva mai mărişoare. Totuşi merită încercat pentru o friptură bună de vită.

Mi-a plăcut că la bere au adus cele mai consistente tapas primite în Spania, adică salată boeuf şi cârnăciori prăjiţi. Ca pâine au adus la fiecare câte o ciabata pufoasă şi fierbinte (n-am cerut-o eu şi nici n-a fost pe gratis, după cum am descoperit la nota de plată, dar asta e… nu mergi la restaurant dacă nu poţi suporta şi astfel de costuri auxiliare). Friptura de vită argentiniană din imagine a fost cea mai mică porţie din meniu, dar tot a costat vreo 11 sau 14 euro (nu mai ştiu exact). Am luat şi cartofi făcuţi la cuptor, foarte buni, un fel de cartofi cu smântână ai bunicii.

***

Îmi place patiseria Paul, au nişte tarte excepţionale şi pentru acest tip de produse înţeleg să ceară câti bani vor ei. Dar pentru un sandviş cu salam şi castraveţi muraţi, 16 lei?

***

Un articol din Capital spune nişte date foarte interesante despre livrările de pizza din Bucureşti:

• 80% din piaţa e dominată de Jerry’s, Pizza Hut Delivery, Trenta, Presto şi Cuptorul cu lemne.
• Domino Pizza intra pe piaţa românească. E al doilea lanţ ca mărime din SUA, un gigant în ale pizzei şi care vine cu misiunea declarată de a ajunge numărul 1 pe piaţa românească în doar doi ani. E de cercetat.
• Jerry’s Pizza are 3 milioane de euro cifră de afaceri pe an, dar despre profit nu se zice nimic.
• Zilnic se livrează 7000 de pizza în București la un preț mediu de 20 de lei, comanda medie fiind de 40 de lei.

N-am mâncat niciodată de la Presto şi Cuptorul cu lemne. E ceva de ei?

***

Sosul de muştar e excelent. N-are gust ca de muştar tipic românesc, ci cred că e mai apropiat de conceptul american de muştar, dar mie îmi place şi de acum din acesta îmi voi lua. Cel de salsa e asemănător cu ce se găseşte la Burger King.

Tot săptămâna aceasta au băgat la KFC şi lipii, ca alegere în loc de chiflă. Îţi dă două lipii micuţe pentru 1,2 lei, dar merg bine cu puiul şi de acum aşa îmi voi lua.

***

Ca să terminăm rapid cu Paella (o mâncare specific spaniolă, din orez cu diverse legume şi carne), mai jos vedeţi cum arată o porţie cu fructe de mare. Nişte crustacee, câteva midii, orez şi legume. E bună la gust, deşi mie nu mi-a plăcut niciodată paella.

Paella

Ce trebuie să reţineţi e că există un fel de franciză, de semipreparate pentru paella, numită Paellador. Multe restaurante preferă să ia de la ei, să le gătească şi să le servească clienţilor. Arată bine în imaginile de pe posterul de prezentare, vedeţi mai sus cum arată în farfurie, dar eu totuşi aş evita-o. Dacă aveţi de ales, mergeţi la un restaurant unde îşi gătesc propria paella. Aşa mi se pare mai… spaniol.

Melci. Privind în retrospectivă, în Spania mai mult am mâncat ciudăţenii decât mâncare “zdravănă”. Scoici, melci, midii, creveţi şi mai puţin animal mare, mort şi prăjit. Aşa că în Granada am mâncat melci, “caracoles” cum se zice în spaniolă, fierţi şi făcuţi cu un sos pe care nu l-am identificat.

Ce să vă zic… n-au fost o mare delicatesă. Apuc carapacea cu mâna (că nu mi-au adus cleşte), dar e fierbinte şi cu sos pe ea. Mă frige la degete. Apoi bag furculiţa în spirala cochiliei, înţep carnea din ea, trag uşor în afară, cu atenţie să nu o rup, şi iese o carne mică, gri, zbârcită, nasoală, urâtă. Tremura în furculiţă, pare fragilă, mă aştept să aibă gust naşpa. În gura are textură ca de creier sau de măduvă de os. E ceva nou, un gust pe care nu l-am mai simţit până acum. Nu e rău, dar cu siguranţă nu e pe lista mea de carne preferate. Rămân la ceva mai clasic, mulţumesc.

***

În weekend am trecut un pic şi pe la Casa Warsteiner, pe Bd Uverturii, pentru o bere şi o porţie de măsline pane. Tare bune sunt! Am mai scris despre ei aici.

Mi-a plăcut atmosfera. Răcoare afară, bere bună, măsline, terasa aglomerată, dar nu cât să deranjeze, Barcelona vs Sevilla proiectat pe un ecran mare. Bizar a fost la un moment dat când se auzea muzica lui Andrea Bocelli din difuzoare. Parcă nu se potrivea cu restul scenei.

***