Miercuri am urcat la Cota 1400 cu telecabina şi am coborât cu telegondola. Recomand acest traseu tuturor celor care vor să facă un pic de mişcare şi în plus vedeţi peisajul din ambele cabine. E 15 lei plus 10 lei pentru un adult. La Cota 1400 era pustiu şi naşpa şi nici o urmă de zăpadă. Trist rău, am stat 10 minute şi am coborât. Telegondola însă te lasă undeva în pădure, mai sus de Taverna Sârbului, şi până în oraş e ceva de mers pe jos, deşi mie tocmai această plimbare îmi place şi îmi dă ocazia de a mai vedea ce hoteluri, pensiuni şi vile au mai apărut în zonă.

***

Sinaia e un oraş cu două aspecte. Pe de o parte sunt străzile pline de vile şi pensiuni moderne, cu grădini frumos amenajate, cu ferestre mari şi terase cu vedere la munţi sau la Valea Prahovei. Pe de altă parte, sunt zone vechi, sărace, dărăpănate (gen strada Furnica). Şi cele mai deranjante sunt zonele cu gunoaie. Pe iarbă, pe terenuri unde nu s-a construit nimic, în pădure, pe scările care fac legătura între străzi şi în alte locuri sunt aruncate gunoaie. Sticle, cutii de bere, de iaurt, damigene de 5 kg de smântână de la restaurante, o grămadă de resturi, toate aruncate acolo doar pentru că respectivilor oameni le e lene să le ducă la un tomberon. Aşa că le aruncă fără nici o remuşcare la 50 de metri de locul unde locuiesc şi nu le va strânge nimeni prea curând.

***
Ieri am fost la drum, din Sinaia întâi la Mănăstirea brâncoveanească de la Sâmbătă de Sus, via Braşov. Îmi place foarte mult zona de la ieşirea din Braşov, de după Ghimbav şi Codlea, şi până spre Făgăraş. Ţara Bârsei cred că se numeşte şi este un ţinut de dealuri pitoreşti, cu un drum Brașov-Sibiu excelent refăcut şi cu munţii Făgăraş mereu prezenţi în stânga ta. La mănăstire a fost destul de pustiu şi în această perioadă îi lipseşte splendoarea pe care o are primăvara şi vara, când e plină de flori curtea interioară.

***
La vreo 3 km înainte de mănăstire e o bifurcaţie de drum şi sunt două indicatoare mari şi late: Mănăstirea Brâncoveanu, la stânga; Castelul Brâncoveanu, la dreapta. Nefiind niciodată la castel, am luat-o spre el după ce am terminat de văzut mănăstirea. Acela era însă singurul indicator. După vreo 2 km de mers printr-un sat, am ajuns la altă bifurcaţie, dar fără nici un indicator către castel. Am luat-o la întâmplare spre munţi, cu gândul că într-acolo o fi făcut şi Brâncoveanu acel castel. Încă 5 km, altă bifurcaţie, iarăşi nici un indicator. Am cotit la întâmplare. Am mai mers 2 km, n-am găsit nimic, nu păream a fi mai aproape nici de munţi nici de castel aşa că  m-am întors, înjurând turismul românesc.

***
În Făgăraş se construieşte o ditamai biserica, înaltă cât un bloc de 8 etaje şi cu un dom auriu care se vede de la câţiva kilometri. Prima oară am crezut că e OZN, aşa mare părea în zare. Pe dealurile din apropiere de Braşov o Octavia din faţa mea se bagă să depăşească un camion mare. Termină depăşirea trecând la limită printre acel camion şi un altul care venea de pe contrasens. Faruri, claxoane, frâne din partea ambelor camioane. 20 de metri mai încolo pe sensul nostru drumul se lărgea şi se crea o bandă suplimentară de urcare.

***
GPS-ul m-a ghidat spre Poiana Braşov pe partea dinspre Râşnov. Drumul e un pic mai îngust decât cel clasic, dar în stare foarte bună. Sus în staţiune era, mare surpriză, pustiu! Parcarea de la Șura Dacilor era goală. În afară de nişte muncitori care pavau curtea interioară a unei pensiuni, am mai întâlnit maxim 20 de persoane care bântuiau prin staţiune. Când a apus soarele, oameni mai puteau fi găsiţi în vreo 2-3 restaurante mai celebre, cum ar fi Vânătorul sau Coliba Haiducilor, unde am mâncat şi eu. Brașovul arată superb de la înălţimea parcării special amenajate pentru privit, undeva pe drumul care coboară de la Poiană. În lipsa unui DSLR am renunţat să fac o fotografie pe timp de noapte.

***
Drumurile noastre sunt deficitare la capitolul marcaje. Prin acelaşi indicator de “curbă periculoasă” (săgeţile alb-rosii) se marchează curbe pe care nici nu le observai şi prin care toată lumea trecea cu 120 la oră, dar şi curbe de genul celor de la Timișul de Jos, care sunt printre cele mai tari din România. Eu aş face altfel, aş pune indicatorul de curbă periculoasă şi sub el scris mare viteza recomandată în acel loc. Dacă ai 80 la oră şi ţi se recomandă o viteză de 30 în acea curbă, poate o laşi mai moale. Ceva în genul raliurilor, unde pilotului i se recomandă treapta de viteză şi i se spune dacă după apex curba se deschide sau devine şi mai strânsă.

***
Câteva fotografii banale făcute în aceste zile. Am şi unele care îmi plac foarte mult şi le voi prezenta mai pe larg în alt post.

Sunt la Sinaia, în câteva zile de concediu neaşteptat. Cam plictisit de oraş şi atras de vremea bună de la munte, m-am refugiat la Sinaia. Şi chiar e vreme bună, soare şi cer senin şi destul de cald.

Ieri seară pe la ora 20 nu mai era nimeni pe stradă în Sinaia. Nimeni. Genul acela de pustiu în care te aştepţi ca întreg oraşul să fie la o adunare de taină în care decid ce fac cu turiştii ce descoperă secretul ascuns de câteva secole de această comunitate. Pustiu de te aştepţi ca un meteorit să fi căzut din văzduh şi să fi convertit toţi oamenii în zombie, toţi stând ascunşi şi aşteptând să-ţi sară în spate şi să te mănânce sau să te transforme într-unul de-al lor.

Un supermarket de aici are mai multe feluri de Milka decât găseşti în Bucureşti.

Mă enervează restaurantele care nu au tot meniul disponibil. Am fost ieri la Steaks (sunt şi în Bucureşti prin mall-uri, fac fripturi) şi am comandat aripioare picate. “N-avem, dar poate doriţi copane”. “Bine, copane cu cartofi copţi”. “N-avem nici cartofi copţi, doar prăjiţi şi din cei cu ierburi”. Analizezi meniul, îţi alegi ce vrei, apoi vine ospătarul şi îţi distruge tot planul, pentru că nu s-au aprovizionat cu una sau alta. Iar apoi am băgat și coaste de porc cu fasole roșie cu usturoi.

Am rămas uimit de cât de multe stele pot vedea pe cer din Sinaia. A fost şi aerul foarte limpede, e drept, dar e o diferenţă imensă faţă de Bucureşti. Se cunoaşte lipsa poluării luminoase şi lipsa termocentralelor şi a milioanelor de autovehicule.

M-am uitat seara la Frumuseţe pe muchie de cuţit, emisiunea de pe ProTV unde femei urâte sunt operate, machiate şi îmbrăcate pentru a arăta acceptabil. Ieri plângeau toţi. Când prima femeie înfrumuseţată a fost reunită cu familia ei, toţi plângeau. Soţul, cei doi copii, mama, sora, prietenele, toţi boceau. A doua femeie, aceiaşi poveste. Plânsete de zici că ar fi venit cutremurul cel mare sau de parcă ar fi aflat că vor plati ei toate acele operații. Mă întreb cum face respectiva familie la o înmormântare, probabil se lăsă cu inundaţii, cizme de cauciuc si bărci de salvare.

Pe scurt: pentru că mori de plictiseală.

Pe lung e scris în continuare. Prin martie am fost la Sinaia, iar weekendul acesta am fost la Predeal, mereu de vineri seara şi până duminică la prânz. Mai jos încerc să grupez câteva idei despre cum s-ar putea îmbunătăţi turismul pe Valea Prahovei.

1. Restaurantele. Am stat la două pensiuni foarte bune, dar cu mâncarea mă descurcam singur. În Sinaia am ieşit în prima dimineaţă prin oraş, să caut un mic dejun. Şi l-am tot căutat… Parcă aş fi fost într-un oraş pustiu. Erau destule restaurante, dar toate aveau un aspect cam dărăpănat, era întuneric înăuntru, erau uşile închise. Nu mă simțeam invitat în ele. Mi-aş dori să înveţe de la restaurantele din străinătate, acolo unde toate aveau pus afară, la intrare, meniul întreg cu preţurile aferente, iar ofertele speciale erau de obicei scrise cu creta pe o tablă montată în mijlocul drumului. În Sinaia şi Predeal mă gândeam din loc în loc, cu surprindere, “uite mă, şi aici e o bodegă, nu m-aş fi prins dacă nu mă uitam cu atenţie”. Iar când o vedeam, eu trebuia să intru şi să verific ce e prin meniu şi cam ce fel de restaurant este. Eu trebuia să insist ca să-mi cheltui banii. Nu mai zic că staţiunile sunt pline de pizzerii şi hamburgeri, de parcă aş merge la munte pentru astfel de mâncare.
2. Nu ai ce face. La Predeal singurele activităţi identificate de mine erau biliardul şi închiriatul de ATV-uri. Dacă nu eşti genul care să se plimbe pe jos (eu am urcat până la Trei Brazi, de exemplu), doar astea două îţi rămân. Eventual să stai toată ziua într-o cafenea, că de aceea ai mers la munte. Altceva nu există. Nici Sinaia nu era mai cu moţ, avea o sală de jocuri în plus. În Sinaia ai însă mai multe de vizitat, că e şi mănăstirea, castelul Peleş, Cota 1400. Aş fi vrut să pot închiria o bicicletă sau role, să învăţ să călăresc, să trag cu arcul sau cu puşca, să mă înveţe cineva despre alpinism, chit că m-ar fi pus să escaladez un perete fals, să fie vreun muzeu de vizitat sau o expoziţie. Ceva unde să mai treacă timpul şi să cheltui banii. Eu la Predeal și la Sinaia n-am găsit pe ce să-mi cheltui banii, în afară de mâncare.
   CITEȘTE ÎN CONTINUARE »

Azi, în timp ce mâncăm nişte creveţi cumpăraţi congelaţi din Carrefour şi prăjiţi în tigaie acasă, mă gândeam că tare bine îmi pare că m-a dus mintea ca la aproape toate călătoriile prin străinătate să mănânc diverse feluri bune şi inedite de pe acolo. Mi se pare un lucru foarte important şi sper să mă asculte cât mai multă lume atunci când vă rog să nu cădeţi în capcana fast-food-urilor şi a ideii “lasă ca măcar la McDonald’s ştiu ce să mănânc, nu vreau să am surprize la cine ştie ce restaurant”, atunci când sunteţi în ţări străine. E o mare greşeală şi fie o veţi regreta apoi, fie nu veţi şti ce aţi pierdut, dar credeţi-mă pe cuvânt, aţi pierde o grămadă.

Nu zic să mâncați la restaurante din ghidul Michelin. Dar nici la orice fast-food banal, mai ales la cele care se găsesc şi la noi în ţară. De exemplu acum ceva ani în Anvers am mâncat la un Quick, un lanţ de fast-food ce se găseşte doar prin Benelux şi Franţa. OK, era ceva nou, dar privind acum şi analizând, tot un hamburger şi cartofi prăjiţi şi cola am băgat în mine. N-am vreo amintire plăcută de acolo.

Acum 11 ani am fost în Italia. În acea excursie abia aveam bani să trec strada, aşa că am mâncat de la pachet tot drumul până la Roma, iar apoi m-am descurcat cu mâncare luată de la supermarket-uri şi pizza de la Spizzico (şi multă îngheţată). Îmi pare rău că n-am putut atunci să încerc tot felul de paste şi aperitive specifice ţării, dar aşa a fost situaţia. În următoarea excursie, un tur al Europei, m-am mai deşteptat, mi-am dat seama că într-o ţară străină poţi face mai mult decât să priveşti monumente, poţi să şi guşti delicatesele lor şi pe acest principiu am mers în următoarele excursii, prin Olanda în 2005, Spania în 2007 şi Marea Britanie în 2008.

Ce am câştigat? Îmi aduc aminte cu plăcere că nu doar am vizitat Luvrul, ci vizavi de el (pe partea stângă, cum îl priveşti de pe Champs Elysee) am mâncat o excelentă plăcintă cu fructe de pădure. Într-o noapte în Amsterdam am mâncat o rață cu orez picant, stins cu o bere Heineken. Nişte cârnaţi specifici Sloveniei, mâncaţi lângă pista de ski din Kranjska Gora. Un platou de fripturi şi ouă ochiuri şi cartofi în centrul pieţei din Salamanca, scoici şi creveţi cu vin de Porto pe un vaporaş în O Grove, nişte prăjituri la Coimbra sau un platou chinezesc la Cascais. Cel mai mult mă bucur de excursia de anul trecut din Marea Britanie, unde îmi aduc aminte de un restaurant tailandez din Londra, unde am mâncat un curry cu carne de raţă, cu garnitură de orez şi o bere Tiger, de aperitive şi paste la restaurantul Bella Italia din Edinburgh, de restaurantul mexican din satul european de lângă Atomium, unde am mâncat pentru prima oară un burrito cu Sangria şi de oala imensă de scoici cu sos de usturoi şi vin, mâncate cu o bere Chimay tot în Bruxelles, pe una din străduţele pline de restaurante de pe lângă primăria oraşului. De fapt de acolo a cam plecat acest post, mă gândeam că aici în România îmi este imposibil să mănânc nişte scoici la fel de bune şi la un preţ decent. Mă bucur că n-am ratat momentul atunci când am avut posibilitatea să o fac în Belgia. Şi dacă mă gândesc doar la ce am băut, pot bifa pe listă un suc de portocale băut undeva sus în insula Capri, de unde vedeam întreg portul, de o cafea băută la prova vaporului ce mă ducea de la Calais la Dover, de o bere Urquell băută noapta în piaţa mare din Praga sau de o Heineken lângă Palatul Dogilor din Veneţia, pe malul canalului. Sunt chestii minore, dar fac nişte amintiri foarte plăcute.

Ideea mi-a fost confirmată de un străin care m-a condus prin Anglia atunci când am fost prima oară (de la muncă), în 2007. Ne-a luat de la aeroport şi ne-a dus la un restaurant indian, apoi seara în Brighton la unul italienesc iar a doua zi prin Londra la unul chinezesc (de tipul all you can eat, cu bufet suedez :P). Îmi spunea şi el acelaşi lucru, ca mulţi oameni se mulţumesc să mănânce rapid ceea ce cunosc deja, deşi nu i-ar costa nimic în plus să încerce şi alte specialităţi. Totul e să nu-ţi fie frică şi să ai curiozitatea de a descoperi ceva nou. El avea un card American Express de protocol, așa că își permitea cam orice.

Am o pagină specială scrisă cu o listă a ţărilor pe care le-am vizitat şi a oraşelor prin care am trecut pe acolo, dacă vreți să citiți mai multe.

Acum exact două săptămâni eram în trenul spre Sinaia (să nu uit să vă povestesc şi despre ce am făcut pe acolo, că m-am cam speriat de unele chestii şi am descoperit şi unele plăcute). Înghesuială cruntă, după cum spuneam, unde vagonul avea un culoar central iar pe fiecare parte erau puse scaune, câte 2 faţă în faţă şi cu o mică măsuţă între ele, de zici că era acolo ca să calci rufe pe ea. Era aşa de înghesuit că sub masă ne ţineam picioarele după metoda “fermoarului”, unul de-al meu, unul de-al persoanei din faţa mea, al doilea picior al meu, etc. Eu sunt destul de mărişor (1860 milimetri), am avut noroc că în faţa mea s-a aşezat o fată mai firavă ce nu avea picioare lungi sau volum mare.

De ce se cheamă acest post “cărţi de fiţe, totuşi”? Pentru că având în vedere înghesuiala şi amenajarea vagonului şi bezna totală de afară, nu aveai ce face decât să te uiţi la vecini sau să citeşti ceva. Eu nu aveam nimic de citit, aşa că m-am uitat la vecini. Ei aveau de citit şi de aici îmi încep şi demersul. Înainte de asta vreau doar să menţionez că vagonul avea priză la fiecare măsuţă, iar unii călători şi-au scos laptopul şi se uitau la un film sau poate stăteau pe net. Printre ei şi o tipă care mi se părea foarte cunoscută, deşi nu mai ştiam de unde să o iau (probabil făcuserăm liceul împreună; mult mai probabil e că nu voi rezolva niciodată misterul).

Ce citeau restul? Păi tipa din faţa mea avea cu ea vreo 3-4 reviste de femei şi în timp ce le citea a scos şi un carneţel şi din când în când nota în el diverse. După două ore de stat în faţa ei îmi venea să o întreb ce naiba notează din revistele alea, dar am fost prea sfios. Poate făcea vreo corectură sau lucra pentru concurenţă. Tipul de pe al doilea scaun din faţa mea îşi citea mailurile sau mesajele de pe un telefon Nokia E71. Mare cât un Blackberry, dar mai finuţ. Oricum, mare. Cel puţin aşa credeam până când din buzunar a scos încă o ditamai cărămida de telefon. Frate, era proverbiala paletă de ping-pong! Ştiţi calculatoarele acelea Milan cu 12 digits, de are cam orice firmă prin birouri? Atât era. La început am crezut că a scos o consolă Wii din pantaloni, dar cred că era doar un HP iPaq vechi. Era de două ori mai lat decât HD-ul meu.

Am luat telecabina până la Cota 1400. Sus era zăpadă multă, lumea schia, se dădea cu sania, cu snowboardul. Eu, chiar și cu bocancii din dotare, alunecam de abia mă țineam pe picioare. Dar era frumos, soare cu un cer perfect senin, +12 grade Celsius. Am făcut 8 fotografii spre est iar Canon PhotoStitch le-a unit perfect. Originalul are 13798 x 2252 pixeli și aproape 5 MB.

Vineri seară am plecat cu trenul la Sinaia şi m-am întors duminică seara. Am rămas uimit de lipsa de orice tehnologie (chiar şi rudimentară) din trenurile şi staţiile CFR, asta că tot scrisesem săptămâna trecută despre ce ar putea îmbunătăţi.

La dus am stat într-un vagon nou, din acela cu scaune ca de avion, dispuse câte două faţă în faţă şi culoar pe mijloc. Înghesuială groaznică la picioare. Problema a fost alta: nu ştiam unde sunt şi când ajung la destinaţie. Trenul mergea prin beznă iar gările în care oprea nu aveau nici o firmă luminoasă, nici un semn clar vizibil din vagon care să îţi spună unde eşti acum (sau dacă aveau, era unul singur şi dacă nu erai atent să-l citeşti când trece vagonul şi fereastra ta pe lângă el, tot degeaba). Eu am coborât la Sinaia, dar având în vedere că trenul mergea la Satu-Mare şi apoi la Budapesta, cu multe opriri pe drum, în toiul nopţii, bănuiesc că dacă pierzi şirul staţiilor, nu ştii exact a câta staţie este a ta, adormi şi te trezeşti după o oră sau pur şi simplu nu eşti atent la ce se întâmplă, habar nu ai unde ai ajuns. O metodă ar fi să întrebi în jur, dar poate nu ai pe cine. Iar aici nu e ca la metrou, dacă ratezi staţia să cobori la următoarea ca să te întorci. Mă gândesc acum că eu mergeam cu un Rapid care făcea doar staţiile mari, dar un Personal care opreşte în fiecare haltă din mijlocul câmpului, unde se urcă doar o babă cu câte o găină sub fiecare braţ şi care are şi 50 de staţii până la destinaţie cred că este criminal noaptea. Culmea este că în vagon aveam în capăt un afişaj cu LED-uri, ca la metrou. În loc să anunţe pe el ce staţie urmează şi la ce oră va ajunge în ea, scria doar destinaţia finală şi numărul trenului. Măcar eram informat că ajungea într-un final la Satu-Mare.

La venire trenul de Bucureşti a avut întârziere vreo 20 de minute. Stăteam pe peron şi nu ştiam ce se întâmplă. Cât de greu să fie să pui şi în gară un simplu afişaj cu LED-uri care să spună ce tren urmează să sosească şi ora la care e aşteptat? Eventual dacă are şi întârziere. Cred că ar fi neglijabil costul, că nu e mare tehnologie. Se mai făcea câte un anunţ prin difuzoarele staţiei, dar nu se înţelegea nimic. Iar trenul a fost groaznic de aglomerat pe culoar. Dacă nu ştiai din timp că în 15 minute ajunge în staţia ta (şi nu aveai cum să ştii, decât dacă aveai la tine lista de staţii, ora la care trebuie să ajungă în fiecare şi le bifezi ca la rebus etc), ca să te mişti din timp de la compartiment până la uşa vagonului, ratai coborârea.

Cred că pentru străini călătoria cu trenul prin România este infernul pe pământ. Nu mai zic că un Rapid făcea cu doar 7 minute mai puţin decât un Accelerat, pe aceeaşi distanţă. Care mai e diferenţa atunci?

Am descoperit pe site-ul Evenimentul Zilei o serie de articole de călătorie, scrise de Liana Oprea. Ieri povestea despre o călătorie cu vaporul pe Amazon, dar pornind de la acea pagină puteţi citi despre mult mai multe locuri pe care le-a vizitat. Merită lectura, mai ales dacă vă place să călătoriţi şi să descoperiţi locuri noi şi inedite, chiar şi doar printr-un text. Nu pot decât să spun că o invidiez pentru ce a apucat să vadă, aş vrea să pot ajunge şi eu cândva prin acele locuri exotice. Chiar aş vrea să văd ceva inedit, ceva complet diferit de Europa, unde oricât de variate ar fi ţările şi oricât de diferit este un oraş faţă de următorul, chiar şi din aceeaşi ţară, sunt totuşi foarte multe trăsături comune de care te loveşti oriunde ai merge pe “bătrânul continent”. Mă simt tot mai atras de America şi de Orientul Mijlociu şi de Asia. Dacă aş avea şi bani şi curaj…

Dacă mai ştiţi pe unde sunt scrise alte asemenea articole (sau cum scrie Vlad Petreanu despre Zilele Americane), să-mi spuneţi şi mie.