Acum câteva zile vă spuneam că am o cameră foto compactă Sony HX9 la teste. O iau zilnic la mine şi am mai făcut fotografii şi filme cu ea, dar până acum, din cauza vremii, simt că nu am capturat nici o imagine care să îi facă dreptate camerei.

Totuşi, iat-o mai jos în imagini, ca să vedeţi cum arată. În clasa point-and-shoot nu este cea mai mică, dar acest lucru este perfect scuzabil când afli că are un zoom optic de 16x, iar pentru un astfel de obiectiv e nevoie de ceva grosime. Oricum, încape fără probleme în buzunarul de la pantaloni sau în geantă.

Pot să mai spun şi că se simte calitatea premium a celui mai bun model Sony din clasa ei. Este bine făcută, bine îmbinată, plasticul pare de calitate şi pare rezistent.

E uşor de folosit, iar modul Auto se descurcă bine în majoritatea cazurilor. Ecranul LCD este de foarte bună calitate. Un pic dezamăgitor este butonul de On/Off, care e aşa mic şi retras în corpul aparatului încât uneori este dificil să-l apăs.

Fotografiile făcute cu Sony HX9 mi se par foarte bune (pentru clasa ei, că nu e vreun DSLR). S-ar putea să fie ceva de acest senzor Exmor cu care se laudă camera deoarece imaginile făcute pe înserate mi se pare că au ieşit foarte bine. E ceva zgomot în ele, dar nu e deranjant şi se înţelege foarte bine ce am fotografiat. Eu mă declar mulţumit.

Filmarea este foarte bună. Aparatul filmează Full HD cu 50 fps, inclusiv la calitate Blu-Ray. Ce să mai zic, se cunoaşte calitatea Sony şi ştiinţa lor în domeniul senzorilor.

Iată ce înseamnă zoom 16x.

Alte câteva imagini de test găsiţi pe SkyDrive la rezoluţia originală, aşa cum au ieşit din camera de 16 megapixeli. Ca orice camera high-end, are stabilizare optică, detecție de zâmbet și de ochi închiși și alte asemenea tehnologii ce-i pot face chiar și pe cei fără talent sau atenție la detalii să simtă că fac fotografii bune.

Un clip filmat aproape în noapte vedeţi mai jos.

Urmează un review, dar vreau să mai fac fotografii până atunci.

Fotografia aceasta merită să fie popularizată.

“Hai mă, chiar îţi trebuie o carte ca să înveţi Photoshop?”, mi-au spus majoritatea celor care m-au auzit zicând că intenţionez să cumpăr o carte din care să învăţ asta. Da, chiar îmi trebuie.

Nu am timp de experimentat şi învăţat prin observaţii. Photoshop este un program mult, mult prea complex ca să-l pot învăţa prin încercare şi eroare, aşa cum am făcut cu multe altele, nu am timp pentru asta şi nici nu vreau să stau să caut prin Help sau pe internet ce face fiecare buton şi fiecare opţiune criptică de-a sa. În plus, ştiu Photoshop-ul de foarte mulţi ani şi niciodată nu m-am descurcat în el.

La Valle Wengen by Daniel Řeřicha

Sunt destul de sigur că aşa arată Paradisul în partea sa muntoasă, pentru că la mare arată că în Bora Bora şi insule din Polinezia.

Nu ştiu să călăresc (cai), dar o astfel de zoa merită explorată doar călare, cât mai natural. Mă gândesc doar ce plecere trebuie să fi avut pe vremuri boierii şi domnitorii care chiar stăpâneau acele terenuri, ale lor cu toate drepturile posibile, ba chiar puteau călări în orice direcţie câteva zile fără să-şi părăsească domeniile.

Din tagurile fotografiei înțeleg că a fost făcută în Alpii Dolomiți, o zonă din Italia de la granița cu Austria și una dintre cele mai pitorești zone din Europa.

Acele linii frânte din imagini sunt particule strălucitoare de materie aruncate de focul imens de tabără. Cenuşă încă nestinsă. În realitate nu se văd aşa deoarece ochiul uman, spre deosebire de senzorul aparatului, nu poate face o integrare a imaginilor pe o perioadă de 2-4 secunde, aşa cum sunt făcute aceste fotografii.

Mi-a adus aminte de “Dust”, Praful din trilogia His Dark Materials a lui Pullman, din care primul film The Golden Compass (şi singurul, că n-a avut mare succes) a rulat recent la ProTV. Dupa ce am citit cele trei cărți am fost foarte mirat cum autorul n-a fost linșat de Biserică, la cât de răi îi prezintă și după cum îl înfățișează pe Dumnezeu și războiul îngerilor. “Praful” era de fapt format din particule invizibile oamenilor ce erau atrase de fiinţele dotate cu inteligenţă. În efectele speciale din film cam aşa arată.

Cam așa se vede din Acvila Club Rucărul, dar din păcate nu va fi un revelion alb. Sunt aici cu Dan Dragomir, Bogdan Petre, Nihasa si Ionut Paraschiv la invitația koyos.ro, ca și anul trecut.

Aici stau, cu vedere la întreaga vale și până la următorul lanț muntos. Vă arăt și pe timpul zilei imediat ce răsare soarele.

Decorațiuni ca acestea, arta arhitecturală a Islamului, culori vii, bolte in fața cărora să pot zice “nu e de aur, e de raze” (e dintr-o poezie), coloane, lumini, migală în modelele complicate de pe pereţi.

Arabic by Ravindran Rajan

Nu ştiu de unde este această fotografie, autorul ei de pe 500px.com n-a menţionat. Bănuiesc că este vorba de Istanbul, oraş care este de mult pe lista mea de “trebuie-vazut”, dar până acum m-am îndreptat doar spre vest. Poate în 2012, că tot se discută zilele acestea de planuri de viitor.

Am aşteptat cu mare interes să văd astfel de arhitectură în Spania şi nu m-au dezamăgit Mezquita din Cordoba şi Alhambra din Granada, dar cred că sunt doar mici dovezi despre ce poate fi văzut în ţările dinspre est.