Stimaţi cititori, unitatea de măsură inch a englezilor şi a americanilor nu trebuie să fie un mister al limbii române. Hai să o analizăm un pic.

1 inch = 2,54 centimetri. În română la inch se spune ţol, dar parcă n-aş vorbi despre tablete de 10 ţoli şi telefoane de 4,3 ţoli, aşa că tot în “inch” exprimăm aceste dimensiuni.

Cum se scrie inch în limba română? Conform dexonline.ro, la singular este inch, la plural este inci. Forma inchi pare să fie acceptată, dar mie mi se pare foarte “suspectă” şi vă recomand să spuneţi inci. Un inch, doi inci. Inch-ul, incii.

Oamenii care au prins din plin perioada comunistă cred că au rămas marcaţi de sărbători precum ziua lui Ceauşescu, deoarece astăzi mulţi dintre colegii mai în vârstă mi-au spus, în mod spontan, de această aniversare. Probabil că le-a rămas întipărită în minte, ca şi Crăciunul sau Sfânta Maria. Eu, care aveam 7 ani la Revoluţie, nu mai ţin minte foarte multe din acea perioadă. Ceva însă tot ţin minte. Ce refoloseam, ce “reciclam” şi cum puteţi citi,... | 5 comentarii

Simt că majoritatea oamenilor cred că guvernanţii incompetenţi nu au un impact real în viaţa noastră de zi cu zi. “Ăia sunt corupţi, fură, chiulesc, bagă pile… dar eu mâine tot la munca mă duc şi tot acelaşi lucru fac, indiferent că ne conduce Boc sau Hop”.

Faptul că la vârf (şi în jos) se fură nu este conştientizat prin adevăratul său impact pentru că în ziua de salariu tu încasezi leafa scrisă în contract, nu? Adică unii fură, dar parcă nu chiar din banii tăi, pentru că uite, tu în buzunar ai fix cât trebuie. “Nu ştiu mă, nu votez, nu mă interesează, eu îmi văd de treaba mea şi câştig pe măsura muncii”.

Raţionamentul acesta este adevărat, dar nu se poate aplica la orice. Da, salariul ţi-l negociezi cu patronul, nu cu Boc, dar din păcate multe, multe aspecte ale vieţii cotidiene îţi sunt decise de competența sau de rea-voința în cadrul celor ce conduc ţara.

Ieri am dat o fugă până la Mioveni. Am parcurs cei 115 km de autostradă în mai puţin de o oră, că am ţinut-o cam la 140 km/h. Mi s-a părut că am ajuns foarte rapid, că aşa e pe autostradă, arzi kilometri câte doi pe minut. Undeva aproape de Piteşti erau alte indicatoare spre alte localităţi, cea mai mare distanţă fiind până la Nădlac, 488 km. “488 km?”, m-am gândit. Păi în regim de autostradă s-ar face în 4 ore, ba chiar mai puţin dacă o calci fără a depăşi o limită decentă.

În imaginea alăturată este o bere englezească Spitfire luată recent din Bucureşti. Eticheta o descrie ca fiind “Kentish ale”, este roşcată, un pic amară, dar pe total o bere bună.

Motivul pentru care am cumpărat-o acum şi o beau cu atâta plăcere este pentru că-mi aduce aminte de Londra. Era anul 2007, era prima mea vizită în Londra şi ţin minte şi acum entuziasmul cu care descopeream fiecare minunăţie a acestui oraş magnific. Ţin minte cele trei ore petrecute într-un trafic infernal pentru a intra în City venind dinspre periferia Croydon, dar pentru mine fiecare magazin de pe stradă şi fiecare trecător erau ceva nou de privit şi analizat. Ţin minte acel sentiment pe care doar adrenalina ţi-l poate da în momentele în care la tot pasul găseşti ceva extraordinar şi după fiecare colţ de stradă descoperi ceva frumos și unic, astfel încât suma lor ajunge la o valoare ce nu poate fi depăşită de nimic altceva.

Şi da, văzusem pe atunci o mare parte din Europa şi credeam că Parisul este un oraş ce nu poate fi uşor egalat. Londra (încă din acele ore scurte şi apoi reconfirmata părerea în anii ulterior de alte două ori) mi s-a părut însă a fi oraşul suprem, atât de variat şi de întins şi de complex încât nu doar că depăşea tot ceea ce văzusem până atunci, dar este atât de sus deasupra lor încât comparaţiile nu-şi au rostul. Iar astăzi, în 2012, după multe alte locuri minunate văzute, nu mi-am schimbat părerea ci doar mi-am reconfirmat-o de fiecare dată.

Ca să mă întorc la povestea cu Spitfire, după câteva ore de mers prin Londra şi exclamat un şir lung de “wow, omfg” şi alte asemenea interjecţii, după ce văzusem cu ochii mei bulevardele Fleet Street şi The Strand, după ce stătusem în mijlocul podului Westminster ca să admir Parlamentul şi pe sub mine trecea, lată cât toată zilele, Tamisa despre care până atunci citisem doar în cărţi, după parcul St James şi Harrods şi Mayfield, omul care ne făcea turul de oraş m-a dus şi într-un pub englezesc.

Nu ştiu dacă sunteţi familiarizaţi cu termenul de downshifting, adică să treci într-o treaptă inferioară de viteză, dar nu maşina, ci chiar viaţa ta.

Downshifting-ul presupune întoarcerea la o viaţă mai liniştită, mai calmă, mai fericită prin eliminarea a cât mai multe surse de stres cotidian. Înseamnă să încerci să scapi din această capcană a vieţii pe care o impune societatea modernă omului obişnuit, adică viaţa în care doar munceşti tot mai mult şi mai greu, cu mai mult stres şi mai multe responsabilităţi, în această cursă nebună de a câştiga mai mulţi bani şi de a avansa mai sus în carieră.

Este o capcană în care oricine poate cădea uşor. Poate că aşa eşti învăţat, să munceşti din greu. Poate că eşti incompetent şi atunci fiecare zi de muncă ţi se pare o corvoadă, fiecare sarcină este un chin şi un adevărat puzzle ce trebuie rezolvat, iar stresul care se acumulează este covârşitor. Poate că pur şi simplu îţi place viaţa bună şi angajatorul te-a prins în braţele acestei capcane, când vrei mai mulţi bani, o maşină mai bună, o casă mai mare şi singura metodă de a le obţine este de a munci mai mult şi până mai târziu decât o făceai înainte.

Downshifting-ul spune că întâi trebuie să te gândeşti dacă merită totul. Dacă ai nevoie de toate acestea. Nu cumva îţi lipseşte timpul liber? Nu cumva câştigi mulţi bani, dar nu apuci să te bucuri de ei? Nu cumva termini munca doar ca să ajungi acasă şi să deschizi din nou laptopul pentru a te gândi la alte planuri şi strategii? Aşa că reduci turaţia.

Citeam ieri despre succesul avut de câţiva comercianţi ce au vândut seminţe, covrigi sau shaorma printre protestatarii din Piaţa Universităţii (apropo de ninsoare, azi se mai face ceva?). Evident, preţul era pe măsură: 2 lei covrigul, deşi la orice covrigărie dai 1 leu pe el, moale şi cald scos din cuptor, servit cu o mănuşă igienică.

Doar mie mi se pare atât de ironic că la un protest unde oamenii “îşi cer drepturile”, prin acest termen atât de aiurea înţelegând toate scandările prin care cer de muncă, cer taxe mai mici, eliminarea taxei auto, pensii mărite şi tot restul, să se vândă covrigi la supra-pret şi să faci bişniţa de succes din asta?

Cum poţi, în mod raţional, să explici acest fenomen? Cum poţi spune că ai dat 2 lei pe un covrig de la un afacerist care a venit acolo să dea un ton şi să facă o mică evaziune fiscală (ok, sunt covrigi de 2 lei, dar termenii rămân tot aceştia), când tu tocmai protestezi împotriva nedreptăţilor din societate şi a faptului că statul te jefuieşte?

Mi se pare un exemplu pentru de ce protestele nu au nici cap nici coadă. Sunt forme fără fond, scandări care nici pentru cei ce le rostesc nu înseamnă cu adevărat ceva. În adâncul sufletului, fiecare şi-ar dori să dea un tun, să facă bani mulţi uşor. Foarte mulţi sunt doar geloşi că unii au posibilitatea să o facă şi ei nu. Altfel, omul acela cu covrigi la 2 sau 2,5 lei n-ar fi avut curajul sa deschidă gura și să ceară atâția bani pe ei, că i-ar fi trântit protestatarii marfa pe jos și l-ar fi aruncat în șuturi dintre ei.

Nimic nu mă distrează mai mult decât discuţiile de genul “oare îşi va da Băsescu demisia din cauza acestor proteste?” şi “Băsescu a ţinut un discurs, dar n-a zis nimic de protestatari”. Păi hai să analizăm un pic cifrele.

Odată trecută ziua de sâmbăta trecută şi încheiată cu o mare bătaie generală la Unirii, chiar şi un mesaj de “fiţi calmi” nu şi-ar mai fi avut rostul. Momentul potrivit pentru mesaje a trecut, acum o săptămână s-a demonstrat că e nevoie de jandarmi mai mulţi şi tunuri cu apă.

Cât despre demisie şi proteste, câţi oameni sunt în Piaţa Universităţii? Cam o mie, nu?

Ştiţi cât înseamnă o mie de bucureşteni? 0,5 miimi din populaţie oraşului. Jumătate dintr-o miime, a 0,0005-a parte, dacă vă plac zerourile. 2000 de oameni? Abia o miime din populaţia capitalei. Mai mulţi oameni intră zilnic pe acest blog chiar dacă nu scriu nimic!

Apoi, din acea jumătate de miime din populaţia bucureşteană, am impresia că vreo sută erau acolo doar ca să pară cool pe Twitter dând mesaje din mijlocul mulţimii. Dacă îi pui să numească trei miniştri sau îi întrebi despre legile alegerilor anticipate sau constituţie nu ştiu, dar jos Băsescu și sus Che Guevara, ce spanac! Iar restul nu manifestau toţi pentru demisia lui Băsescu, ci fiecare cu partea lui. Am văzut de toate, de la “opriţi eutanasierea” la “legalizaţi iarba” la “nu-l mai lasați pe Țiriac să vâneze mistreți” la “gheorghe flutur nu uita, moldova nu e a ta” la “legea torţelor pe stadion” la “jos taxa auto” şi la “vreau de muncă”.

Amuzant ar fi fost să pice vreun sfânt în perioada asta şi să vezi 20.000 de oameni îngrămădindu-se la Patriarhie ca să se roage la moaşte invizibile sau să se îngrămădească după apă sfinţită, în timp ce în Piaţa Universităţii tot o jumătate de miime ar fi rămas.

Uneori îmi aduc aminte de tâmpeniile pe care le-am făcut în liceu şi mă apucă aşa o ruşine de nici un facepalm nu este suficient de puternic ca să o simbolizeze.

De exemplu ţin minte că am aruncat câteva fete în lac. Eram în Lazăr, lacul Cişmigiu era aproape… în fine, nu sunt multe de explicat. Erau colegele mele de clasă şi n-a ieşit niciodată scandalul pe care probabil că l-ar fi meritat un astfel de incident cretin, aşa că n-am păţit nimic, dar acum mi-e jenă de ce am făcut şi mi-aş cere scuze, dacă aş putea. Dacă citiți cumva acest blog, îmi cer scuze! Îmi aduc aminte şi de ce făceam iarna când trânteam fetele în zăpadă şi o băgam prin toate locurile posibile, de ieşeau săracele… ciufulite, să zicem.

Atunci nu realizam, dar acum sunt suficient de matur şi de sigur pe mine încât să-mi dau seama că de fapt vroiam atenţia lor. Acelaşi motiv l-a declarat şi bărbatul care înţepa femei cu un ac în tramvaiul 41, aşa că într-un mic fel îl înţeleg. Desigur, eu măcar nu eram singur când făcea acestea, ci o mai făceau şi alţii, aşa că măcar am această scuză a faptului că grupul îti lasă senzația că ești normal, plus faptul că aveam doar 17 ani, plus faptul că eventual am realizat că această metodă de a atrage atenţie este sortită eşecului. Dar tot mi-e ruşine.