Zilele trecute m-a sunat o operatoare telefonică de la Raiffeisen, unde am contul meu bancar, şi-mi propune un card de credit (“de cumpărături” se cheamă acum, ca să evite termenul fatal “credit”). Ce credeţi că am făcut? L-am acceptat, desigur.

În principal am vrut cardul pentru un singur lucru. Este un Mastercard cu cip şi embosat, aşa că în teorie înseamnă că pot plăti cu el oriunde, oricând şi mai ales în orice ţară în care aş merge. Sunt destui ciudaţi în lume care la tranzacţii nu au încredere în cardurile de debit şi vor neapărat unele de credit, pentru că sunt mai sigure. OK. De când l-am luat am făcut deja vreo 2-3 plăti pe la magazine şi de fiecare dată a fost nevoie să introduc PIN-ul şi să semnez hârtiuţa care iese din POS.

Am şi eu o simplă întrebare: ce naiba trebuie să fac ca să nu mai semnez la fiecare tranzacţie? Dacă nici un card embosat, cu cip şi Mastercard nu e bun, ce-mi trebuie? AMEX platină? Pur şi simplu vreau să termin mai repede cu tranzacţia de câte ori cumpăr un suc şi nişte alune la Cora sau plătesc un meniu la prânz.

E timpul să mă iau iarăşi de magazinele online de la noi şi nu doar din punct de vedere al vânzărilor afiliate, cât al strategiei de preţuri pe care o abordează. Zilele trecute mi-a semnalat un cititor că Desire S are nişte fluctuații foarte mari de preţ la aproape toate magazinele online mari, că unele îl aveau listat la 1500-1600 de lei şi acum costă 1800-1900 de lei, o scumpire majoră şi inexplicabilă.

Nu ştiu de ce fluctuează preţul astfel. Cursurile Euro şi USD n-au variat atât de mult încât să justifice 300 de lei în plus. Probabil că de la un transport la altul mai diferă preţurile, dar mă aştept că tendinţa să fie totuşi una de ieftinire. Şi totuşi asta se întâmplă pe piaţa românească. Sunt două posibile motive:

1. Cauze externe influenţează preţurile. Transportul, furnizorul, canalul de distribuţie, diverse altele îţi cresc preţul de intrare. Magazinul adăugă un 5-10% în plus câștigul și regia lor, dar probabil că încearcă să ţină adaosul la un minim, ca să fie și competitivi pe piață.

Ce-aş face eu? M-aş asigura că preţurile au mereu o tendinţă descrescătoare. Azi vând telefonul cu 1800 de lei. Îmi vine un transport nou, mai scump, şi preţul creşte la 1870 de lei. Ei bine, eu aş vinde tot cu 1800 de lei, chit că ies într-o mică pierdere. Dacă tu ca magazin modifici atât de mult preţurile, atunci cumpărătorii îşi pierd încrederea în tine şi în produs. “Păi stai frate aşa, ieri era 1500 de lei şi azi e 1800?!? Păi nu mai cumpăr, mai bine aştept încă două săptămâni, poate scade iar la 1500!“.

Cele mai spectaculoase hoteluri construite pe apă – CNN

OK, n-am ştiut foarte bine cum să traduc hut resorts, pentru că “locuinţe lacustre” parcă nu face dreptate respectivului loc. E vorba de căsuţe precum cele de mai jos, construite în locuri despre care până nu le văd cu ochii mei susţin în continuare că nu există pe Pământ, ci doar în paradis. Vedeţi mai jos un exemplu. Maldive, Caraibe, Bora Bora, podele de sticlă prin care vezi apa limpede, decor incredibil. Încep de la 1000 USD pe noapte.

Există nişte fonduri europene pe care UE ni le dă pentru dezvoltarea ţării. În teorie, asta înseamnă că firmele româneşti ar putea lua bani de la UE pentru a-şi dezvolta afacerile în diverse domenii, după ce prezintă un proiect în care explică de ce au nevoie de aceşti bani şi ce afacere de succes vor deschide cu ei. În practică, acest lucru nu prea se întâmplă, rata de absorbţie fiind de aproximativ 9% din cât ar vrea UE să ne dea.

Majoritatea oamenilor, auzind astfel de statistici, se gândesc la modul simplist “asta e, dacă nu sunt în stare oamenii să depună un proiect aşa cum se cere şi apoi să ia banii ca să-şi deschidă afaceri, ce să le fac eu? Suntem varză!“. În principiu e corect, dar gândiţi-vă cât pierde statul român la această afacere.

Cum pierde statul din moment ce firmele private iau acest fonduri? Păi simplu: statul îşi ia partea lui din orice tranzacţie economică, prin TVA. Tu iei fonduri europene ca să-ţi faci o covrigărie. Perfect, de ce ai nevoie? Păi mese de inox, un cuptor, faină, pungi, spaţiu. Plăteşti aceste lucruri cu bani europeni, dar 24% din valoarea totală a facturilor achitate o ia statul. Orice ai construi, orice ai face cu bani europeni, dai 24% la stat. Despre câţi bani vorbim? Fondurile alocate României în perioada 2007-2013 sunt de 19,2 miliarde de euro. Dacă s-ar absorbi toate fondurile, statul român ar lua 24% din această sumă, adică vreo 4,6 miliarde de euro, fără să facă nimic. Tu faci dosarul, tu faci achiziţiile, tu-ţi pui afacerea pe picioare, iar statul doar te taxează 24% din toate facturile mişcate, fără să-i pese dacă vei avea sau nu succes.

Eu cam aşa înţeleg sistemul şi sper să nu mă înşel. Situaţia cred că este chiar mai rea pentru statul român. În multe cazuri UE nu-ţi finanţează 100% proiectul, ci îţi dă doar o parte din bani, iar tu pui diferenţa. Dacă UE îţi dă doar 50% din bani, acei 19,2 miliarde se transformă în 38,4 miliarde euro din care statul român ar putea solicita TVA. Iar dacă afacerea ta prinde viteză şi ai succes, dai la stat TVA şi în anii următori şi mai dai şi impozit pe profit şi impozit pentru salariile angajaţilor şi tot aşa.

Cu atâţia bani la mijloc, rămân uimit că statul nu pare să depună eforturi mari pentru a impulsiona românii să depună proiecte şi să acceseze respectivele fonduri.

Datele via fonduri-structurale.ro

Dacă nu aţi avut curiozitatea să daţi click pe reclama BCR-ului din dreapta acestui post, iată o explicaţie a ei: se referă la un tip de credit numit Divers BCR prin care poţi lua de la bancă sume între 3000 şi 82.000 de lei (adică 20.000 euro) cu diverse avantaje precum aprobare într-o singură zi, fără comisioane şi cu rate mici şi dobânzi fixe.

Cei care îmi citiţi de ceva vreme blogul ştiţi că de obicei eu sunt împotriva creditării. Ah, dacă ai nevoie de ceva mare şi scump, precum un apartament sau o casă, atunci n-ai altă soluţie decât banca, dacă îţi faci bine calculele şi descoperi că poţi plăti rata şi acum, dar şi în viitor. Pentru lucrurile mărunte însă (un televizor, renovezi balconul, mergi în concediu, vrei iPhone 5), am considerat mereu că poţi să strângi bani la ciorap şi să acţionezi când îi ai pe toţi. Vrei ceva, dar nu e urgent, aşa că hai să faci şi un pic de economie pentru câteva luni şi la sfârşitul lor cumperi cu banii jos.

Ce te faci însă dacă nu ai strâns bani, dar ai nevoie urgentă de ei? Nu ştiai că vei avea nevoie de bani şi nu eşti pregătit cu o sumă mai mare de câteva milioane. Moare vreo rudă. Ţi se strică frigiderul şi ai nevoie urgent de altul. Bunica are nevoie acum de o nouă dantură, că nu mai poate să mănânce. Copilul îți face o surpriză plăcută și e admis la o facultate în străinătate, dar costă 12.000 de euro pe an și trebuie să dai banii până pe 15 iulie, altfel pierde locul. Ai auzit că vecinul de la trei vinde Hyundai-ul ăla mişto şi ştii cât de bine l-a întreţinut şi ce frumos merge maşina, dar n-ai 7000 de euro acum să-l iei tu, aşa că îl pune pe Autovit şi îl dă în două zile.

Cu un click pe respectiva reclamă ajungeţi la un simulator de credite. M-am jucat şi eu un pic cu el. Pentru 3000 de lei împrumutaţi dai înapoi câte 267 de lei pe lună, timp de un an. Dacă iei 30.000 de lei, cât pentru o maşină de 7000 de euro, dai înapoi 1000 de lei pe lună, timp de 3 ani. Nu e rău. Presupunând că ai putea economisi pe lună câte 1000 de lei, ai de ales între a pune deoparte această sumă timp de 30 de luni, iar abia apoi să-ţi iei maşina, sau să ai maşină de acum, dar să “pui deoparte” aceeaşi sumă pentru alte 6 luni în plus, în sensul că la banca ai de înapoiat 36.000 de lei. Încercaţi şi voi aici.

Probabil că treaba cu 2% deja devine agasantă pentru mulţi dintre voi, dar pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba iată mecanismul: tu plăteşti nişte impozite la stat, în funcţie de salariul pe care-l ai; statul îţi permite ca tu să alegi ca 2% din impozitele tale să ajungă la un ONG sau altă asociaţia de ajutorare, dar trebuie să soliciţi asta. Dacă nu soliciţi, atunci ţine statul şi acei bani şi îi dă pe prostiile obişnuite ale statului, deşi nişte oameni ar avea nevoie mare de ei. Important e că nu dai bani în plus, ci doar redirecţionezi o parte din taxele tale către alţii.

Mesajul acesta vine de la asociaţia Salvează Vieţi, care strânge bani pentru tratarea cancerului la copii. Au o campanie cu diverse vedete implicate în ea şi filmele de prezentare le puteţi vedea prin linkurile de mai jos. Sunt deosebit de triste şi n-am rezistat mai mult de câteva secunde. Când auzi un copil zicând, de pe patul de spital, “sunt Bogdan şi am 5 ani… sunt bolnav de leucemie” nu vrei să asculţi mai departe. Copilul este real, nu un actor, cazurile sunt reale şi au mare nevoie de bani, dar momentan doar 20% dintre români fac efortul de a redirecţiona cei 2%.

Ştiţi despre ce efort e vorba? Vreo 5 minute, cât îţi ia să-ţi completezi numele pe un formular şi să-l trimiţi prin poştă la ANAF. Ei zic 30 de secunde, dar na… or fi două persoane la coadă la poştă. Ştiţi despre ce bani vorbim? Peste 41,5 milioane de euro care ar putea ajunge de la stat la aceste asociaţii, dacă 50% dintre români ar aloca nişte minute pentru completarea unui formular.

Pentru a redirecţiona cei 2% asociaţiei Salvează Vieţi trebuie să faci următoarele:

1. intri pe salveazavieti.ro, descarci formularul 230 care deja e completat cu datele lor;
2. îl printezi şi îl completezi cu datele tale;
3. îl trimiţi prin poştă sau curier la ANAF, adresa agenţiei de care aparţii găsind-o aici.

Asta e tot. În alţi ani se solicita şi fișa fiscală şi asta trebuia cerută la contabilii firmei, dar acum mi s-a spus că nu mai este nevoie. Nu trebuie nici să precizezi vreo sumă, că știe statul cât să dea.

Am văzut în newsletter-ul eMAG de astăzi că Desire S e în stoc. Eu v-am spus părerea mea în review-ul Desire S complet de pe mobbi.ro, e cel mai tare smartphone al momentului şi cel mai bun produs până acum de HTC, aşa că pe acesta trebuie să-l cumpăraţi dacă doriţi un telefon de calitate.

Costă 1.999 lei la eMAG, include card microSD de 8 GB.

utilizatorul tipic de iphone

Acum ceva vreme mi-am dat seama că fanii Apple din România au o viaţă destul de nasoală, având în vedere evoluţia preţurilor acestor produse. Lansarea iPad 2 mi-a confirmat asta, când, după anunţul oficial, am văzut foarte mulţi oameni zicând “păi abia mi-am luat iPad şi acum apare unul nou?”.

Iată cum e situaţia. La lansarea oficială un iPhone 4 costa în America 499 de dolari la liber, adică în jur de 1500 de lei. În Europa era cam 500 de euro, adică vreo 2300 de lei. În România telefonul a fost adus întâi de Altex la prețul de 8699 de lei (2000 de euro, bun preţ, ba chiar au şi vândut câteva), apoi a scăzut spre 7000 de lei, 5000 de lei, 4400 de lei, 4000 de lei şi în sfârşit s-a stabilizat la valoarea la care se vinde acum, aproximativ 3400 de lei în magazinele online. Mai speră cineva să-l vadă şi în România la acelaşi preţ ca în Franţa, Germania sau Spania? Mici şanse. Şi atunci, dacă eşti fan, dai o căruţă de bani, de două ori mai mult decât dau alţii care nu sunt cu nimic mai speciali decât tine decât prin faptul că locuiesc în altă ţară, şi ai telefonul.