De mâine dimineaţă când decolez şi până vinerea viitoare când mă întorc voi fi în Anglia, ca să văd o expoziţie. Voi sta în Londra la, coincidenţă totală, acelaşi hotel Royal Naţional *** la care am stat şi acum doi ani, când am fost acolo în concediu. Aşteptaţi-vă la mai puţine posturi, dar am speranţa că voi spune lucruri mai interesante de acolo.

Îmi pare rău că nu voi putea avea Internet pe mobil prin reţeaua de telefonie. Am Desire-ul la mine şi n-ar strica să am acces la update-uri meteo, la Google Maps, harta metroului londonez, mersul trenurilor, ştiri şi altele. Dar traficul de date în roaming e scump, aşa că voi căuta nişte reţele wifi şi le voi utiliza doar pe acestea.

Plec în schimb cu laptopul meu şi cu un modem 3G dat de Vodafone prin Gadgeteer.ro, ca să testez cum merge Internetul pe calculator în roaming şi să vă țin la curent de acolo.

Azi, în timp ce mâncăm nişte creveţi cumpăraţi congelaţi din Carrefour şi prăjiţi în tigaie acasă, mă gândeam că tare bine îmi pare că m-a dus mintea ca la aproape toate călătoriile prin străinătate să mănânc diverse feluri bune şi inedite de pe acolo. Mi se pare un lucru foarte important şi sper să mă asculte cât mai multă lume atunci când vă rog să nu cădeţi în capcana fast-food-urilor şi a ideii “lasă ca măcar la McDonald’s ştiu ce să mănânc, nu vreau să am surprize la cine ştie ce restaurant”, atunci când sunteţi în ţări străine. E o mare greşeală şi fie o veţi regreta apoi, fie nu veţi şti ce aţi pierdut, dar credeţi-mă pe cuvânt, aţi pierde o grămadă.

Nu zic să mâncați la restaurante din ghidul Michelin. Dar nici la orice fast-food banal, mai ales la cele care se găsesc şi la noi în ţară. De exemplu acum ceva ani în Anvers am mâncat la un Quick, un lanţ de fast-food ce se găseşte doar prin Benelux şi Franţa. OK, era ceva nou, dar privind acum şi analizând, tot un hamburger şi cartofi prăjiţi şi cola am băgat în mine. N-am vreo amintire plăcută de acolo.

Acum 11 ani am fost în Italia. În acea excursie abia aveam bani să trec strada, aşa că am mâncat de la pachet tot drumul până la Roma, iar apoi m-am descurcat cu mâncare luată de la supermarket-uri şi pizza de la Spizzico (şi multă îngheţată). Îmi pare rău că n-am putut atunci să încerc tot felul de paste şi aperitive specifice ţării, dar aşa a fost situaţia. În următoarea excursie, un tur al Europei, m-am mai deşteptat, mi-am dat seama că într-o ţară străină poţi face mai mult decât să priveşti monumente, poţi să şi guşti delicatesele lor şi pe acest principiu am mers în următoarele excursii, prin Olanda în 2005, Spania în 2007 şi Marea Britanie în 2008.

Ce am câştigat? Îmi aduc aminte cu plăcere că nu doar am vizitat Luvrul, ci vizavi de el (pe partea stângă, cum îl priveşti de pe Champs Elysee) am mâncat o excelentă plăcintă cu fructe de pădure. Într-o noapte în Amsterdam am mâncat o rață cu orez picant, stins cu o bere Heineken. Nişte cârnaţi specifici Sloveniei, mâncaţi lângă pista de ski din Kranjska Gora. Un platou de fripturi şi ouă ochiuri şi cartofi în centrul pieţei din Salamanca, scoici şi creveţi cu vin de Porto pe un vaporaş în O Grove, nişte prăjituri la Coimbra sau un platou chinezesc la Cascais. Cel mai mult mă bucur de excursia de anul trecut din Marea Britanie, unde îmi aduc aminte de un restaurant tailandez din Londra, unde am mâncat un curry cu carne de raţă, cu garnitură de orez şi o bere Tiger, de aperitive şi paste la restaurantul Bella Italia din Edinburgh, de restaurantul mexican din satul european de lângă Atomium, unde am mâncat pentru prima oară un burrito cu Sangria şi de oala imensă de scoici cu sos de usturoi şi vin, mâncate cu o bere Chimay tot în Bruxelles, pe una din străduţele pline de restaurante de pe lângă primăria oraşului. De fapt de acolo a cam plecat acest post, mă gândeam că aici în România îmi este imposibil să mănânc nişte scoici la fel de bune şi la un preţ decent. Mă bucur că n-am ratat momentul atunci când am avut posibilitatea să o fac în Belgia. Şi dacă mă gândesc doar la ce am băut, pot bifa pe listă un suc de portocale băut undeva sus în insula Capri, de unde vedeam întreg portul, de o cafea băută la prova vaporului ce mă ducea de la Calais la Dover, de o bere Urquell băută noapta în piaţa mare din Praga sau de o Heineken lângă Palatul Dogilor din Veneţia, pe malul canalului. Sunt chestii minore, dar fac nişte amintiri foarte plăcute.

Ideea mi-a fost confirmată de un străin care m-a condus prin Anglia atunci când am fost prima oară (de la muncă), în 2007. Ne-a luat de la aeroport şi ne-a dus la un restaurant indian, apoi seara în Brighton la unul italienesc iar a doua zi prin Londra la unul chinezesc (de tipul all you can eat, cu bufet suedez :P). Îmi spunea şi el acelaşi lucru, ca mulţi oameni se mulţumesc să mănânce rapid ceea ce cunosc deja, deşi nu i-ar costa nimic în plus să încerce şi alte specialităţi. Totul e să nu-ţi fie frică şi să ai curiozitatea de a descoperi ceva nou. El avea un card American Express de protocol, așa că își permitea cam orice.

Am o pagină specială scrisă cu o listă a ţărilor pe care le-am vizitat şi a oraşelor prin care am trecut pe acolo, dacă vreți să citiți mai multe.

Am mers ieri o staţie cu metroul la noi şi pe la Unirii stăteam pe una din lungile scări rulante şi mi-am adus aminte de cele din Londra şi de cum era metroul acolo. Nu am dat foarte multe detalii atunci (urmăriţi tag-ul Anglia pentru jurnalul de călătorie unde se găseşte tot ce am scris despre excursia din vara trecută) deoarece erau mai multe de povestit despre Londra. Culmea este că acum îmi dau seama că sunt foarte multe de spus şi despre metroul londonez şi nu ştiu cum să le organizez sub forma unui post, dar voi încerca.

De ce spuneam că o scară rulantă mi-a adus aminte de călătoria din vara trecută? Pentru că acolo te obişnuiai repede ca pe scară să stai pe dreapta, altfel o păţeai. Erau semne mari peste tot cu mesaje de genul “stand on the right, climb on the left”. Stăteai pe loc şi lăsai scara să te urce? Te poziționai pe dreapta. Prin stânga ta treceau cei grăbiţi să ajungă la suprafaţă mai repede. Iar toţi londonezii erau grăbiţi, toţi turiştii străini stăteau pe dreapta. Ne-a zis din prima ghidul ca această regulă trebuie respectată, dar obişnuinţa de la noi de acasă moare greu, aşa că multe persoane se aşezau unde nu trebuie şi îşi aminteau ce trebuie să facă atunci când din spatele lor se auzea un “excuse me” rostit pe un ton imperativ. Englezii erau grăbiţi, întârziau la servici, luau scările rulante nu pentru că le-ar fi fost lene să urce pe cele normale, ci pentru că staţiile sunt prea în adânc construite; nu tolerau greşelile. Mi s-a făcut ruşine când mi s-a întâmplat chiar mie acest lucru, deoarece la rândul meu nu mi-ar conveni ca în Bucureşti să vină câteva milioane de turişti şi în fiecare zi să mă lovesc de mişcarea lor browniană şi de toţi gură-cască la clădiri şi monumente, de parcă ar fi într-un muzeu, nu pe străzile unui oraş aglomerat.

De departe cea mai interesantă noapte a fost cea petrecută pe un imens vapor de croazieră aparţinând companiei P&O. Îmbarcarea s-a făcut la Kingston upon Hull şi am traversat toată noaptea marea, iar dimineaţa am intrat în portul Rotterdam şi am continuat excursia prin Olanda. A fost prima oară când am dormit pe un vapor şi sper să fie şi ultima oară, deoarece mi s-a părut foarte bizar şi incomod. A avut farmecul său, a fost un fel de aventură inedită, dar data viitoare iau avionul.

Îmbarcarea s-a făcut la Kingston, port mare. Mi-am pus într-o sacoşă pijamaua şi câteva obiecte necesare pentru noapte, iar restul bagajului a rămas în autocar, care s-a dus să se parcheze în burta imensă a navei. Oamenii şi-au primit biletele de îmbarcare şi cheile de la cabine (nişte cartoane cu cod de bare pe ele), am urcat cele câteva etaje ale unei clădiri din port şi ne-am îmbarcat ca într-un avion, printr-un tunel ce unea clădirea cu vaporul. Un călduros “welcome aboard Pride of Rotterdam” şi gata, eram în hotelul plutitor şi nu ştiam la ce să mă aştept.

Primul şoc a fost când am descoperit cabina în care urma să dormim. Patru persoane se înghesuiau într-un spaţiu de cam 6 metri pătraţi. Două paturi erau paralele, iar deasupra lor coborau din pereţi alte două paturi. Un colţ din cameră era baia, unde era înghesuită o chiuvetă, o toaletă şi o cabină de duș, toate mici dar funcţionale şi cu apă caldă la discreţie. Un cuier mic şi o noptieră între paturile de jos erau singurele elemente de mobilă din cabină. Înghesuiala era ca în proverbiala expresie “ca sardina în conservă”, iar lipsa oricărei ferestre însemna că atunci când stingeai lumina bezna era totală. Nu e ceva recomandat celor ce suferă de claustrofobie. Pentru 20 de euro în plus poţi beneficia de o cabină aflată pe exteriorul navei şi deci de un mic geam prin care poţi vedea apă, în limita locurilor disponibile. Vă daţi seama ce haos este când bagi 4 persoane într-o astfel de cabină, nu era nici un pic de loc pentru mişcare sau de trecut unul pe lângă altul.

Asta era cabina. Patul din dreapta era rabatat și îl trăgeai din perete. Deasupra fiecăruia mai apărea din tavan câte un pat.

Plecasem din Edinburgh, trecuse şi distileria de whisky şi ne îndreptam iarăşi spre Anglia. Graniţa dintre Scoţia şi Anglia era marcată de două steaguri, iar undeva pe autostradă am văzut şi “îngerul de metal“, dar nu mai ştiu pe unde. Iar următoarea oprire planificată era la York.

Oraşul New York o fi împrumutat numele de la cel din Anglia, dar la modul în care arată acum nu mai au nimic în comun. York-ul englez este genul de oraş vechi, liniştit. Centrul său este delimitat de ziduri, iar odată trecut printr-una din porţi vezi imensa catedrală gotică, una din cele mai mari din Europa. Iar englezii au muzeele cu intrare gratuită, dar la biserică trebuie să dai bani, vreo 5 lire parcă. Am plătit doar 3,5 pentru că nu se vizita în totalitate aşa că era un mic discount. Interiorul merită, este imens, are vitralii frumoase, arhitectura interesantă, în partea neaccesibilă turiştilor tocmai cânta un cor pentru cei din zonă ce veniseră la slujbă. Era o atmosferă foarte plăcută şi n-am regretat că am dat banii.

După un timp m-am săturat de catedrală şi am ieşit să mă plimb pe străduţele din jurul ei. E o întreagă zonă pietonală pe acolo, cu unele alei destul de înguste. Nu erau cine ştie ce magazine sau chestii de văzut, iar atunci când am fost eu multe erau închise (se făcea 18:00). Aşa că am găsit un Starbucks şi am băut o cafea la un geam cu vedere spre catedrală, lângă un neamţ ce citea o carte. Eu mi-am scos PDA-ul şi am intrat pe net. Ne lipsea doar un MacBook Air şi am fi fost ca într-o reclamă la Apple.

Şi de acolo am plecat şi ne-am dus la Kingston-Upon-Hull, de unde urma să ne îmbarcăm pentru un voiaj de o noapte întreagă pe un ditamai vaporul către Rotterdam. Aventurile dormitului într-o cabină de 6 metri pătraţi în care erau înghesuite 4 persoane, undeva în burta navei, fără nici o fereastră, în timp ce totul vibrează de la motoare, le prezint în episodul următor. Setul din York e pe Flickr, pentru celelalte posturi urmăriţi tag-ul Anglia.

După plecarea din Edinburgh şi înainte să ajungem la York am oprit pentru vreo oră la o distilerie scoţiană de whisky din zonă. Se numeşte Glenkinchie, la fel ca whisky-ul care se fabrică acolo, şi face parte dintr-o companie mult mai mare care printre altele produce şi mărcile mai cunoscute Johnny Walker şi J&B.

Locul era destul de departe de oraş, undeva în mijlocul naturii, cu aer curat şi fără poluare. Ghidul care ne-a plimbat prin distilerie avea faţă de om care nu se teme să deguste chiar el cât de bună este producţia actuală. Turul a început prin a ne explica faptul că gustul final al băuturii este determinat de tot felul de factori aparent nesemnificativi, dar pe care un expert în whisky îi simte la degustare. Orzul este amestecat cu apă naturală din izvorul pe care este construită distileria, iar băutura ar fi avut alt gust dacă ar fi fost utilizată apă din altă sursă. Amestecul este fiert cu ajutorul unui cărbune special, al cărui nume nu-l mai ştiu, extras dintr-un anume loc. Am ţinut în mână o bucată, era surprinzător de uşoară, de o culoare cărămizie şi avea textură de piatră, deşi se sfărma uşor. Acest cărbune are cel mai mare aport la gust, căci prin arderea sa vaporii transmit aroma către băutură.

OK, eram tot în Edinburgh şi vă spuneam că oraşul are două părţi, cea veche unde se afla fortăreaţa şi strada principală Royal Mile, şi partea mai modernă, cu Princess Street şi o grămadă de galerii şi monumente şi alte magazine interesante. Între cele două părţi este parcul de mai jos. Are o fântână destul de interesantă, un teatru în aer liber, o căsuţă şi multe aranjamente florale. Un pic bizar este un bolovan pe care stă scris că a fost dat de norvegieni în semn de recunoştinţă pentru scoţienii care au luptat în războiul mondial pentru a elibera Norvegia de nazişti. Ăştia au murit în Norvegia şi ei nu au găsit alt monument mai bun să le dea decât un bolovan? Deşi după ce am văzut Stone of Scorne încep să cred că scoţienii au o afinitate pentru bolovani.
Mai multe fotografii şi câteva cuvinte despre Holyrood Palace spre sfârşitul postului.

Despre capitala Scoţiei nu am foarte multe de spus, vă invit să vă uitaţi la fotografii. Părerea mea este că e unul din cele mai frumoase oraşe din lume şi neapărat trebuie să fie a doua destinaţie din Marea Britanie, după Londra. Am arătat săptămâna trecută castelul din Edinburgh, de sus de pe deal. De la acest castel porneşte în jos o stradă numită Royal Mile, deoarece are o milă lungime. De-a lungul ei sunt tot felul de magazine cu suveniruri, restaurante din toată lumea, una sau două catedrale şi o intersecţie numită The Wall, după locul în care altădată erau zidurile oraşului. În capăt se găseşte Palatul Holyrood, reşedinţa scoţiană a reginei, iar în faţa sa este Parlamentul Scoţian. O zonă foarte frumoasă pe ansamblu.

Toate acestea sunt despărţite de cealaltă jumătate a oraşului printr-o vale în care se află un parc şi apoi nişte galerii de artă. În cealaltă parte a oraşului strada principală se numeşte Princess Street, şi din nou sunt restaurante şi magazine, plus diverse monumente. Sunt multe de văzut dar distanţele sunt mici, Edinburgh este genul de oraş care poate fi văzut foarte lejer pe jos, ca pieton. Din Princess Street se mai fac tot felul de străzi cu diverse obiective interesante. Eu am stat la un Holiday Inn destul de aproape pe centru, un hotel excelent din punct de vedere al camerei şi al amplasării, vizavi era un Food Court cu restaurante diverse şi încă vreo două mall-uri cu magazine. Făceam 5 minute pe jos până pe zona principală din Princess Street.

Created with Admarket’s flickrSLiDR.

Alte posturi despre excursie sunt în tag-ul Anglia, iar setul de fotografii Edinburgh e pe Flickr.