În Birmingham, pe când mergeam fericit cu pasul ştrengarului pe culoarul dintre gară şi pavilionul expoziţional, mă opreşte o doamnă de la securitate. Pe mine şi pe încă vreo 10 din jurul meu.

“Excuse me, Sir, Ma’am, could you please put all your bags down on the floor by that window there?!”

Ne-a mai zis încă o dată, dar eu deja îmi scoteam ghiozdanul din spate şi îl puneam jos. Consider că n-are rost nici să par nervos şi nici dificil în astfel de momente, oamenii îşi fac treaba şi securitatea e importantă, chiar dacă fiecare dintre noi îşi spunea în gând “da’ am faţă de terorist sau ce mă-sa?” şi “frate, dacă nu eram român, nu mă controla”. Eram oricum de toate naţiile acolo şi, chiar dacă ar fi oprit numai români, cum am păţit acum doi ani la Dover, consider că o fac pe bună dreptate, sunt păţiţi cu cetăţeni de-ai noştri.

“Now please take a few steps back please! A few steps back! Thank you!”

Ne-am dat în spate şi de undeva a apărut un tip de la Dog Squad şi cu cel mai trist câine pe care l-am văzut vreodată. Nici nu ştiu de care marcă este, pentru că nu prea mă pricep (i’m a cat person), dar părea un fel de retriever negru. Cred că s-a săturat de mirosit genţi şi poşete sau poate era foarte dezamăgit că nu găseşte nimic în ele. Poate se întreba dacă mai are nasul potrivit pentru treaba asta. Într-o zi o să nimerească şi un român care are nişte parizer şi brânză cu el în geantă, să vezi atunci alertă de securitate…

Ca să fie ca perechea “doamna si vagabondul”. Fotografia e facută la Marble Arch pe Oxford Street, lângă intrarea în Hyde Park.

A fost miercuri seara, în Londra, la GBK – Gourmet Burger Kitchen. E un fast-food în care te duci şi comanzi mâncarea la bar, apoi ei o prepară şi ţi-o aduc la masă. Sunt multe în Anglia, iar în Londra am văzut unul lângă catedrala St Paul şi altul lângă Turnul Londrei, unde am mâncat eu, dar sunt sigur că sunt şi altele prin toate zonele turistice.

Burgerul de bază (“Classic”) are salată verde, maioneză şi roşie cu un sos peste ea, plus carne din vită Aberdeen Angus, din care se fac şi nişte fripturi extraordinare (într-un post viitor mănânc şi din acelea). Eu am ales să-mi pună pe el şi brânză cheddar şi un ou ochi, servit cu cartofi prăjiţi mari (“chips”, cei subţiri gen McDonald’s se numesc “fries” şi nu se găsesc decât în câteva localuri) şi cu un sos de maioneză cu chili, cu gust afumat (“smoked chili mayo”). N-a fost ieftin, am dat 7,25 lire pe cheeseburger plus 1,45 lire pe extraoptiunea de ou prăjit, vreo 2 lire şi ceva pe cartofi şi încă o liră jumate pe sosul lor. Am luat şi o bere neo-zeelandeză Mac’s Gold, bună dar scumpă la vreo 4,5 lire.

A meritat însă toţi banii. Burgerul a fost incredibil de bun, mult peste cel mâncat aici la Hard Rock Cafe [Burgeri la Hard Rock Cafe]. Când mi s-a adus era înalt cât paharul de bere, dar l-am putut presa şi am muşcat normal din el. Carnea e foarte gustoasă şi bine făcută, iar celelalte ingrediente au fost proaspete. Nu ratați GBK dacă vă plac burgerii, mai ales ca meniul e foarte divers [meniul de pe site-ul oficial].

***

Expoziţia la care am fost nu a avut multe chestiuni ce pot fi prezentate pe un blog, fiind mai mult adresată specialiştilor. Vă arăt doar două-trei chestii mai simple, dar interesante, plus singurele femei marfă de acolo (toate de la acelaşi stand, ceva de comunicaţii, restul expozanțiilor fiind serioşi şi “profesionişti”, spre tristeţea vizitatorilor).

O întrebare bună ar fi “cum e NEC-ul, Naţional Exhibition Center, cea mai mare zonă expoziţională a Angliei?”. Răspunsul e că habar n-am. Luăm trenul din Londra Euston până la Birmingham Internaţional [Cu trenul], iar acolo din gară intrăm direct în pavilionul expoziţional la care aveam treabă. Acolo se întâmpla totul, inclusiv mâncarea, băutura şi toaletă. N-am văzut nimic în rest, nici măcar alte pavilioane, nici măcar n-am ieşit sub cerul liber. Habar n-am unde e NEC-ul în Birmingham, putea să fie chiar în centrul oraşului lângă cea mai minunată zona turistică de pe pământ.

Obiectiv 55x Fujinon. E atat de mare si pentru ca ofera imagine de calitate foarte buna, nu doar zoom puternic

Cameră video, termoviziune, iluminatoare laser, suport pentru mitralieră în centru, comandă prin radar. Făcut de Samsung

Eu reflectat in senzorul unei camere cu termovizione. Detecteaza oamenii la 10 km si vehicule la 22 km.

Daca oboseai vizitand expozitia, erau vreo 2 zone unde ti se putea face un masaj

Când treceau tipele acestea se făcea linişte şi toată lumea se holba la ele. În clipul de mai jos ea era cam singură în mijlocul curţii, iar câteva zeci de bărbaţi stăteau pe margine şi o admirau. Nişte ciudaţi chiar făceau fotografii sau filme…

Ieri noapte am aterizat pe Băneasa după un zbor foarte liniştit cu Blue Air. Am venit înapoi cu aproape 1000 de fotografii, din care multe trebuie combinate în cadre panoramice sau HDR, cu noi zone văzute din Londra, cu sfaturi despre restaurante, magazine, călătorii şi trenuri, urmând să scriu despre toate în următoarele posturi. Am chiar prea multe de zis, dar sper să vă placă subiectul.

Sunt la ultimul etaj al Tate Gallery, beau un machiatto si un cocktail cu ginger, lemon, apple juice si menta. Asta e privelistea.

Ieri nu am văzut exteriorul, cu excepţia drumului de la hotel la gară Euston. Acolo am luat de la platforma 4 un tren Virgin Trains spre Wolverhampton, care avea a treia staţie în Birmingham Internaţional, unde e expoziţia la care merg.

Trenul e minunat. Fiecare loc avea deasupra sa un afişaj LCD pe care scria dacă e Available sau Reserved. Al meu era rezervat, că de asta îl cumpărasem dinainte. Scaunele erau confortabile şi cu loc mult între ele, la clasa Standard fiind puse câte două pe fiecare parte, din când în când şi cu câte o măsuţă disponibilă la 4 oameni. La vagoanele First Class se vedea prin geam că aveau fiecare masă cu farfurie şi tacâmuri pe ea, fiind asigurat şi serviciu. Afişaje pe LED anunţau traseul şi staţiile, după fiecare oprire o voce îi salută pe noii pasageri urcaţi şi le dădea câteva informaţii, totul foarte frumos şi civilizat. Există un vagon de shopping (băuturi calde/reci, mâncare caldă/rece, probabil și altele, plus două vagoane Quiet Zone, care nu știu ce înseamnă dar voi merge azi să aflu). Cu aşa trenuri cred şi eu că nu mai ai motive să foloseşti maşina, nici pe călătorii scurte nici pe lungi.

Cu cât a mers? Cam 150 km/h cred eu. De câte ori mergeam paralel cu o autostradă, depăşeam lejer maşinile care rulau pe lângă noi, chiar dacă era vorba de BMW seria 6 sau Passat-uri noi. De ce zic că n-am văzut prea mult exteriorul? În Birmingham din staţie am mers printr-un tunel chiar până în centrul expoziţional. Habar n-am unde am fost în relaţie cu oraşul, puteam să fim chiar în centrul său şi n-aş fi ştiut asta.

Am ajuns cu bine în Anglia, un zbor plăcut cu Blue Air. Vestea proastă a venit cu o oră înainte de aterizare: “în Londra sunt 6 grade şi plouă”. 6 GRADE!?! Eu aveam haine ca pentru România. Şi chiar 6 grade s-au dovedit a fi la aterizare, deşi ploaia se oprise şi încă n-am văzut-o din nou. Dar faptul că eram în Anglia din nou m-a încălzit şi am rezistat. Ţara asta e atât de mişto încât m-aş muta aici instant dacă aş găsi ceva bun de muncă.

E prima oară când aterizez pe Luton, care e la mama naibii în afara Londrei. Cum să ajungem la hotel? De ce zic că e science-fiction Anglia? Ei bine, în faţa aeroportului era un tip care vindea bilete la un autocar ce pleca de acolo. I-am zis că vreau să ajung în Londra la Russell Square (zona hotelului), a zis “ok, no problem”, a butonat ceva la cutia pe care o avea în mână, care s-a dovedit un PDA combinat cu o imprimantă, şi mi-a dat un bilet. Eh, cu acel bilet am luat autocarul de acolo până la St Albans, de acolo trenul până la gară St Pancras (sfântul pancreas, cred) din Londra şi apoi metroul până la Russell Square şi eram acasă. Ah, şi după-amiază m-am plimbat cu acelaşi bilet  pe câteva autobuze din Londra, că am mers prin centru.

SF-ul a continuat la gara Euston, de unde iau azi dimineaţă un tren spre alt oraş. E scump rău trenul aici. Simulările de pe net arătau un 70 de lire dus şi 40 de lire întors pentru o călătorie de 1 oră şi 20 de minute cu trenul. Aşa că am mers la Virgin Trains, i-am zis indianului de la ghişeu unde vreau să ajung, că vreau să fiu acolo pe la 10:30 şi să iau trenul de întoarcere până la 17, a băgat datele astea în softului lui şi i-au apărut imediat toate simulările de trasee. Mi l-a zis imediat pe cel mai ieftin pt luni, pe cel mai ieftin pt marţi, dacă îl cumpărăm tot de atunci, de unde îl iau, cât face şi ce locuri voi avea. OK! “Sunteţi 7 persoane, aşa că aveţi un discount de grup. Cum plătiţi? Păi individual, că avem fiecare un decont de făcut? No problem! Cash or card? Păi 2 cu cardul, restul 5 cu cash? OK, se poate!” L-am frecat 30 de minute pe omul ăla cu diverse întrebări şi trasee, ne-a explicat de două ori ce şi cum scrie pe biletul pe care ni l-a dat, vroia să ne ducă de mână şi la platformă, ca să ne arate de unde vine trenul. Vă invit să încercaţi să obţineţi aceeaşi amabilitate sau măcar flexibilitate în servicii în Gara de Nord, să vedem rezultatul.

După-amiază am vizitat centrul oraşului. Pe Downing Street era cu reporteri şi televiziuni, pt că sunt în mijlocul alegerilor. Big Ben străluceşte auriu, după renovare. M-am decis că locul meu preferat aici este pe Podul Westminster, cu Parlamentul în dreapta şi malul Embankment în stânga şi priveliştea incredibilă de acolo. Am mers şi prin parcul St James, unde trăieşte jumătate din populaţia de veveriţe a Europei şi dacă ai o alună vin şi ţi-o iau din mână. Am sunat la uşă la Palatul Buckingham, dar regina nu era acasă. Am vrut să mă catâr şi pe un leu din Trafalgar Square, dar sunt bătrân şi anchilozat.

E atât de marfă totul, fiecare clădire şi fiecare stradă, de la cele mai mici şi până la bulevardele principale. Mi-am reamintit cât de impresionant este acest oraş în toate aspectele sale şi, deşi e a treia oară când vin aici, am avut acelaşi “wow” pe buze ca atunci când l-am văzut prima oară. Neapărat plănuiţi-vă un concediu prin Londra, dacă nu aţi fost deja pe aici.