Vremea din Anglia mi-a făcut prima surpriză încă dinainte să ajung acolo. Eram în avion, deasupra Germaniei sau Olandei, când căpitanul ne-a anunţat că vom ateriza peste o oră la Londra, unde temperatura este de 6 grade. În Bucureşti erau 23 de grade, în aceeaşi perioadă, iar eu, ca un mare deştept ce sunt, nu plecasem cu haine prea groase la mine.

Şi da, 6 grade erau la aterizare, tocmai se terminase o ploaie tipic englezească, iar norii încă stăteau pe cer, de n-am văzut soarele decât în a doua sau a treia zi acolo. Am vizitat oraşul îmbrăcat cu tricou, hanorac mai gros cu glugă şi o geacă subţire pe deasupra, iar la un moment dat am vrut să-mi cumpăr o căciulă, dar am fost prea zgârcit. Am mers cam zgribulit mereu, iar temperatura maximă zilnică a variat între 10 şi un apoteotic 16 grade în ultima zi. Prin comparaţie, când am aterizat în Bucureşti, la 11 noaptea erau 18 grade afară.

Cum se îmbrăcau însă englezii şi alţi turişti de pe acolo? Păi fuste foarte scurte. Nici măcar acum, pe 30 de grade, nu ies atâtea femei la noi pe stradă în fuste mini, câte erau la englezi pe 10 grade. Toate în mânecă scurtă, ba chiar multe în maieu, precum domnişoara din imagine. Era 9 dimineaţa, eu aveam tricou, cămaşă, geacă şi tremuram de frig la intrarea în hotel, iar ea mergea cu haina pe braţ şi doar cu acel maieu cu bretele pe ea. Îi recunoşteai uşor pe români, pentru că erau cei ce se uitau bizar la ea şi se închinau spunând “Doamne, uite-o şi pe asta cum umblă…”, în timp ce pentru englezi era ceva normal. Ciudat popor.

Cel mai bun prânz din Londra l-am luat la Garfunkel’s, în restaurantul de la intersecţia Regent Street cu Oxford Street, artera de cumpărături de care vă vorbeam anterior [Și chiar vroiam să cumpăr ceva de la Burberry]. Îmi era foame după atâta umblat, meniul arată bine, aveau o masă liberă la fereastră, cu vedere la bulevard, aşa că am intrat. Cea mai bună alegere pe care am făcut-o în Londra.

Restaurantul e mai degrabă cu specific american. Multe preparate se găsesc şi în meniul de la Hard Rock Cafe, de exemplu. Mi-a atras ochii o porţie de nachos, dar era de două persoane şi nu vroiam să mănânc atât de mult, aşa că am luat la aperitiv un cocktail de creveţi. Este un bol cu creveţi fierţi puşi pe un pat de salată verde (frunze mai tari), cu castraveţi şi roşii pe lângă ei, iar sosul este de cocktail (ceva pe bază de iaurt, cred) şi cu foarte puţină boia adăugată deasupra. Au fost excelenţi. Combinaţia sos + crevete + salată verde a fost cea câştigătoare, aromele se completează perfect una pe cealaltă.

După mult gândit prin meniu am purces la felul doi. Vroiam scoici, dar nu aveau. Aşa că am luat următoarea opţiune de pe lista mea mentală: coaste de porc! O “claviatură” de coaste, rumenite la foc mic şi acoperite cu sos barbeque, cu garnitură de cartofi prăjiţi (“chips” le zice la cei mari) şi nişte salată coleslaw. Şi acum salivez când mă gândesc la acele coaste. Perfect făcute, carnea se curăţa uşor de pe os şi avea un gust divin, mai ales după ce o dădeai printr-un pic de sos. Le-am savurat pe fiecare din cele 12 sau aşa, iar la final mai-mai că vroiam să mai iau o porţie, dar eram plin.

Ca să nu-mi trădez obârșia românească m-am dus în Londra şi la shopping şi nu aşa, oriunde, ci pe Oxford Street, cea mai mare arteră de magazine. Stradă e lungă şi îţi trebuie multe ore ca să o baţi de la un capăt la altul, mai ales dacă mai intri şi prin magazine. Dacă eşti femeie şi te uită Dumnezeu cu orele prin magazine, alocă-ţi o zi întreagă sau chiar două pentru această zonă. Dacă eşti bărbat şi însoţeşti o astfel de femeie pe Oxford Street, ai toată simpatia mea. Ia cu tine ceva de băut şi un scăunel pliabil, ca să ai pe ce aştepta în multele ore de vizitare.

Intersectia cu Regent Street

În Londra, poate mai mult decât în orice alt oraş pe care l-am vizitat (și am vizitat o grămadă), am văzut foarte multe avioane zburând la înălţime joasă deasupra oraşului. Sunt câteva mii pe zi, având în vedere că în orice moment aveam minim 3 în câmpul vizual, iar asta stând lângă Parlament sau lângă palatul Buckingham, nu pe la periferie.

Mi se pare foarte periculos să dai permisiunea de a zbura peste oraş la decolare sau aterizare, deoarece la atâtea mii de avioane cred că e inevitabil ca unul să aibă probleme, iar orice prăbuşire ar fi o catastrofă imensă, având în vedere aglomeraţia din orice zonă londoneză. Numărul mare de avioane de pe cer l-am observat şi în Paris şi parcă şi în Amsterdam, dar aici în Londra mi se pare dus la extrem.

Nu mai zic că la un moment dat se învârteau deasupra mea 3 elicoptere de ştiri (de fapt m-au bârâit la cap câteva ore), iar într-una din zile un Chinook de transport dădea cerc în jurul podului Millenium, de zici că se pregătea o invazie. Am inclusiv o fotografie în care un avion trece pe deasupra unui elicopter. Din vârful catedralei St Paul le vedeam cu roțile scoase și zburând parcă la o aruncătura de băț deasupra.

Catedrala Sfântul Paul este între obiectivele obligatorii de văzut când ajungeţi în Londra. După cum scrie în broşura de prezentare, este acolo de 1400 de ani (ce avea poporul român atunci?), chiar dacă a fost reconstruită complet după marele incendiu din 1666.

Am văzut multe catedrale în călătoriile mele, dar aceasta ajunge lejer în top 5, alături de Sfântul Petru din Vatican, Sf Anton din Padova, catedrala din Strasbourg şi cea din Canterbury. Am intrat în ea acum doi ani şi m-am odihnit câteva minute pe un scaun, obosit de la ploaia torenţială de afară. Am plecat impresionat de măreţia ei.

Acum o săptămână am fost iarăşi acolo. N-am vrut însă să dau 13 lire ca să o vizitez, aşa că am stat doar câteva minute în zona de intrare şi apoi am ieşit. Mi se par cam bulangii să ceară banii aceştia. Pe un panou la intrare îşi cer scuze pentru costul biletului, dar menţionează că întreţinerea catedralei îi costă 7 milioane de lire pe an. Undeva mai jos, în prezentarea edificiului, scrie că au în jur de 1,5 milioane de vizitatori anual. Păi dacă toţi plătesc bilet, înseamnă că anual strâng 19,5 milioane de lire doar din taxa de intrare, la care se mai adaugă şi banii încasaţi din magazinul de suveniruri de la subsol, care are preţuri destul de piperate.

Am plecat, am mers spre Tate Gallery şi tocmai când vroiam să trec podul Millenium Bridge am făcut o fotografie cupolei, fotografie în care am observat oameni aflaţi acolo, sus de tot deasupra Londrei. Opa! Dacă iei bilet te poţi urca până în vârful catedralei, pe balconul de la cel mai sus nivel? Da! M-am întors, am plătit 13 lire şi am intrat. Și am făcut și niște HDR-uri.

Acolo sus am fost

Nu la noi, din păcate, ci tot în Londra, pe Oxford Street. Aveau obiecte cu toate personajele Disney, de la ghiozdane şi tricouri şi până la jucării, căni, Lego şi cam tot ce îţi trece prin minte. Cred că dacă duci acolo un copil, nu mai iese decât cu bătaie. De remarcat şi întreaga gamă Hannah Montana, o manie pe care eu nu o înţeleg. E o fată… e drăguţă, mai şi cântă… dar de ce sunt toţi copiii (poate şi adolescenţii) aşa disperaţi după ea?

Am înţeles că ar fi un magazin şi mai mare de jucării, undeva lângă Trafalgar Square, pe mai multe etaje, dar n-am ajuns în el. Acolo cică s-ar găsit jucării de toate tipurile şi mărimile, inclusiv avioane şi elicoptere radioghidate, după cum îmi spunea cineva.

Şi zic asta la propriu, după cum se poate vedea în imaginea de mai jos, făcută la unul din restaurantele cu autoservire de la expoziţia pe care am vizitat-o în Birmingham. Câteva bucăţele de ardei gras, ceapă şi nişte roşii, plus un sos – 2 lire sterline. Nu se vede prea bine în imagine, dar nici o bucată nu avea mai mult de 5 centimetri în lungime.

***

Acum câţiva ani oraşele erau invadate de nişte vaci colorate, chiar dacă nu mai ştiu cu ce ocazie. Acum Londra era plină de elefănţei coloraţi şi aşezaţi în diverse poziţii. Nici acum nu ştiu cu ce ocazie. Am fotografiat câţiva. Îmi aduc aminte că am găsit chiar şi unul care era făcut din metal negru cu multe găurele în el, de zici că era un evantai spaniol.