Singurul post cu adevărat interesant pe care l-am găsit în cele 2000+ ce mă aşteptau necitite este de pe blogul lui George R. R. Martin, scriitorul SF-Fantasy cunoscut în special pentru seria A Song of Ice and Fire. Postul despre care vorbesc se referă la fanfic, adică fan-fiction, acele povestiri scrise de fani ai unor cărţi celebre, povestiri ce au ca personaje tot eroii şi au loc tot în universul creat în original de un scriitor celebru.

Eh, Martin e împotriva fanfic-ului şi, citindu-i argumentele, îi dau dreptate. În primul rând, dacă ai talent la scris, mai bine îţi creezi propriul univers şi propriile personaje, nu le copiezi pe ale altuia. Să gândeşti o lume interesantă, organizarea ei şi legile ce o guvernează sunt probabil cea mai dificilă parte a unui roman SF bine scris. Mă gândesc la cărţi precum Amber sau Lord of Light de Roger Zelazny, unde sunt sigur că toţi cei ce le-au citit şi-au zis “bă eşti nebun, ce idei a avut şi asta!”. La fel pot spune şi despre lumi şi idei mult mai cunoscute, precum întreaga mitologia pe care se bazează Stăpânul Inelelor (cei care au citit Silmarillion au văzut o mică parte din ea) sau criza cauzată de căderea imperiului din Fundaţia lui Asimov sau navele Rama ale lui Clarke sau Ringworld-ul lui Niven. Recent am dat peste acelaşi factor “wow” în cărţile lui Hamilton (Steaua Pandorei, trilogia Void, trilogia Night’s Dawn).

Da, am fost trist când am terminat aceste cărţi. Aş fi vrut să mai fie ceva, să mai citesc aventurile lui Sam sau Corwin, să văd cum va evolua Fundaţia în continuare sau să mai citesc despre lumile noi explorate de Joshua. Dar fanfic-urile ce fac tocmai acest lucru nu mi se pare că au vreo valoare. Nu am citit nimic care să se ridice la înălţimea originalului şi e şi normal: sunt ferm convins că un alt Zelazny sau un alt Tolkien nu va fi niciodată. Fanii pot să descrie orice aventuri noi şi orice evoluţie a personajelor, dar toate par lipsite de substanţă şi nu au aceeaşi forţă ca cele puse pe hârtie direct de către scriitorul ce le-a făcut celebre în primul rând. Miile de povestiri cu Harry Potter sunt cel mai recent exemplu.

Un alt motiv foarte bun este chiar cel descris de Martin mai jos:

Marion Zimmer Bradley had been an author who not only allowed fan fiction based on her Darkover series, but actively encouraged it… even read and critiqued the stories of her fans. All was happiness and joy, until one day she encountered in one such fan story an idea similar to one she was using in her current Darkover novel-in-progress. MZB wrote to the fan, explained the situation, even offered a token payment and an acknowledgement in the book. The fan replied that she wanted full co-authorship of said book, and half the money, or she would sue. MZB scrapped the novel instead, rather than risk a lawsuit.

Tare, nu? Citiţi întreg postul lui Martin pe blogul său [Someone Is Angry On the Internet].

Deşi laud acest post, sunt destul de enervat de faptul că Martin stă să scrie pe blog despre sport, filme şi altele, în loc să lucreze la cartea 5 din seria A Song of Ice and Fire. Nu de alta, dar seria are 7 cărţi plănuite şi n-aş vrea să dureze încă un deceniu până se termină.

În același timp, blogurile scriitorilor sunt mereu o lectură plăcută. Talentul la scris nu se maninfestă doar în cărțile publicate, ci și pe Internet.

Clipul la care se referă e unul oarecare în care prezentam interfaţa telefonului Diamond 2. Pe fundal ascultam Michael Jackson, ba chiar ţin minte că am pus special acea melodie, ca un tribut. Eh, nu respectă copyright-ul, aşa că în Germania nu mai e vizibil clipul.

Ieri noapte am aterizat pe Băneasa după un zbor foarte liniştit cu Blue Air. Am venit înapoi cu aproape 1000 de fotografii, din care multe trebuie combinate în cadre panoramice sau HDR, cu noi zone văzute din Londra, cu sfaturi despre restaurante, magazine, călătorii şi trenuri, urmând să scriu despre toate în următoarele posturi. Am chiar prea multe de zis, dar sper să vă placă subiectul.

Sunt la ultimul etaj al Tate Gallery, beau un machiatto si un cocktail cu ginger, lemon, apple juice si menta. Asta e privelistea.

Ieri nu am văzut exteriorul, cu excepţia drumului de la hotel la gară Euston. Acolo am luat de la platforma 4 un tren Virgin Trains spre Wolverhampton, care avea a treia staţie în Birmingham Internaţional, unde e expoziţia la care merg.

Trenul e minunat. Fiecare loc avea deasupra sa un afişaj LCD pe care scria dacă e Available sau Reserved. Al meu era rezervat, că de asta îl cumpărasem dinainte. Scaunele erau confortabile şi cu loc mult între ele, la clasa Standard fiind puse câte două pe fiecare parte, din când în când şi cu câte o măsuţă disponibilă la 4 oameni. La vagoanele First Class se vedea prin geam că aveau fiecare masă cu farfurie şi tacâmuri pe ea, fiind asigurat şi serviciu. Afişaje pe LED anunţau traseul şi staţiile, după fiecare oprire o voce îi salută pe noii pasageri urcaţi şi le dădea câteva informaţii, totul foarte frumos şi civilizat. Există un vagon de shopping (băuturi calde/reci, mâncare caldă/rece, probabil și altele, plus două vagoane Quiet Zone, care nu știu ce înseamnă dar voi merge azi să aflu). Cu aşa trenuri cred şi eu că nu mai ai motive să foloseşti maşina, nici pe călătorii scurte nici pe lungi.

Cu cât a mers? Cam 150 km/h cred eu. De câte ori mergeam paralel cu o autostradă, depăşeam lejer maşinile care rulau pe lângă noi, chiar dacă era vorba de BMW seria 6 sau Passat-uri noi. De ce zic că n-am văzut prea mult exteriorul? În Birmingham din staţie am mers printr-un tunel chiar până în centrul expoziţional. Habar n-am unde am fost în relaţie cu oraşul, puteam să fim chiar în centrul său şi n-aş fi ştiut asta.

Am ajuns cu bine în Anglia, un zbor plăcut cu Blue Air. Vestea proastă a venit cu o oră înainte de aterizare: “în Londra sunt 6 grade şi plouă”. 6 GRADE!?! Eu aveam haine ca pentru România. Şi chiar 6 grade s-au dovedit a fi la aterizare, deşi ploaia se oprise şi încă n-am văzut-o din nou. Dar faptul că eram în Anglia din nou m-a încălzit şi am rezistat. Ţara asta e atât de mişto încât m-aş muta aici instant dacă aş găsi ceva bun de muncă.

E prima oară când aterizez pe Luton, care e la mama naibii în afara Londrei. Cum să ajungem la hotel? De ce zic că e science-fiction Anglia? Ei bine, în faţa aeroportului era un tip care vindea bilete la un autocar ce pleca de acolo. I-am zis că vreau să ajung în Londra la Russell Square (zona hotelului), a zis “ok, no problem”, a butonat ceva la cutia pe care o avea în mână, care s-a dovedit un PDA combinat cu o imprimantă, şi mi-a dat un bilet. Eh, cu acel bilet am luat autocarul de acolo până la St Albans, de acolo trenul până la gară St Pancras (sfântul pancreas, cred) din Londra şi apoi metroul până la Russell Square şi eram acasă. Ah, şi după-amiază m-am plimbat cu acelaşi bilet  pe câteva autobuze din Londra, că am mers prin centru.

SF-ul a continuat la gara Euston, de unde iau azi dimineaţă un tren spre alt oraş. E scump rău trenul aici. Simulările de pe net arătau un 70 de lire dus şi 40 de lire întors pentru o călătorie de 1 oră şi 20 de minute cu trenul. Aşa că am mers la Virgin Trains, i-am zis indianului de la ghişeu unde vreau să ajung, că vreau să fiu acolo pe la 10:30 şi să iau trenul de întoarcere până la 17, a băgat datele astea în softului lui şi i-au apărut imediat toate simulările de trasee. Mi l-a zis imediat pe cel mai ieftin pt luni, pe cel mai ieftin pt marţi, dacă îl cumpărăm tot de atunci, de unde îl iau, cât face şi ce locuri voi avea. OK! “Sunteţi 7 persoane, aşa că aveţi un discount de grup. Cum plătiţi? Păi individual, că avem fiecare un decont de făcut? No problem! Cash or card? Păi 2 cu cardul, restul 5 cu cash? OK, se poate!” L-am frecat 30 de minute pe omul ăla cu diverse întrebări şi trasee, ne-a explicat de două ori ce şi cum scrie pe biletul pe care ni l-a dat, vroia să ne ducă de mână şi la platformă, ca să ne arate de unde vine trenul. Vă invit să încercaţi să obţineţi aceeaşi amabilitate sau măcar flexibilitate în servicii în Gara de Nord, să vedem rezultatul.

După-amiază am vizitat centrul oraşului. Pe Downing Street era cu reporteri şi televiziuni, pt că sunt în mijlocul alegerilor. Big Ben străluceşte auriu, după renovare. M-am decis că locul meu preferat aici este pe Podul Westminster, cu Parlamentul în dreapta şi malul Embankment în stânga şi priveliştea incredibilă de acolo. Am mers şi prin parcul St James, unde trăieşte jumătate din populaţia de veveriţe a Europei şi dacă ai o alună vin şi ţi-o iau din mână. Am sunat la uşă la Palatul Buckingham, dar regina nu era acasă. Am vrut să mă catâr şi pe un leu din Trafalgar Square, dar sunt bătrân şi anchilozat.

E atât de marfă totul, fiecare clădire şi fiecare stradă, de la cele mai mici şi până la bulevardele principale. Mi-am reamintit cât de impresionant este acest oraş în toate aspectele sale şi, deşi e a treia oară când vin aici, am avut acelaşi “wow” pe buze ca atunci când l-am văzut prima oară. Neapărat plănuiţi-vă un concediu prin Londra, dacă nu aţi fost deja pe aici.

Ieri dimineaţă, pe la ora 6, pe HBO era filmul Twilight, aşa că am profitat de ocazie ca să-l văd şi eu. E ridicol. Mi s-a părut prost, plictisitor şi neinteresant şi nu pot să înţeleg de ce a creat aşa o isterie.

Acţiunea nu are nici o noimă. Actriţă principală, Kristen Stewart, o fată drăguţă la trăsături și simpatică în Adventureland, e veşnic tristă, dar nu se ştie de ce. E în ultimul an de liceu, n-are nici o treabă sau grijă, în schimb e veşnic supărată şi lipsită de orice chef de viaţă de zici că e regina emo. Iar el, vampirul, e la fel de trist mereu, dar în plus are fața mai albă şi freza mai ciufulită.

Nu zic de rău despre carte, deoarece nu am citit-o şi ştiu că majoritatea ecranizărilor de romane nu reuşesc să surprindă mare lucru din farmecul lor. Poate cărţile sunt foarte bune. Filmul însă are o intriga idioată: unui alt vampir i se pune cu tronc să o mănânce pe Kristen. Nu e dat vreun motiv, în afara faptului că ea era singura femeie din jur atunci când vampirul vroia să joace baseball. Sună ciudat, dar aşa e. După care, profitând de faptul că vampirii răi sunt 3 la număr, iar cei buni, care o apăra pe ea, vreo 10, ăştia buni s-au hotărât să fugă. Erau doar 10, în fond… N-am înţeles nici de ce el, vampir cu multă experienţă şi cu mulţi ani vechime, făcea liceul într-un orăşel micuţ din fundul Americii.

Mi-a deschis ochii cineva pe Twitter:

Da, dar tema iubirii între două persoane incompatibile apare într-o mie de alte filme, de la Romeo şi Julieta la Romeo must die. Asta n-are legătură cu faptul că Twilight e prost făcut. Nu e interesant filmul, iar actorii sunt de piatră.

Ah, că le place femeilor de Richard Pattinson? Excelent, ia-ţi un poster cu el şi visează-l în fiecare noapte. Ai grijă ca în momentele de cocârţeala să nu-i spui soţului “Richard” în loc de “Marian” sau cum l-o chema, că va fi un moment greu de explicat. Dar filmul tot nasol rămâne.

—
Tot ieri am văzut şi Avatar. Dacă se prăbuşea azi avionul şi muream fără să fi văzut Avatar? Pe la jumătatea lui moţăiam de somn, deşi era ora 3 după-amiaza. Aşteptam, ca şi în cazul Titanicului, să treacă cele două ore de dialoguri inutile şi să ajungem la ora cu dezastre şi lupte. Şi când s-a ajuns… un mare nimic. I-a atacat planeta, iar pământenii s-au retras. Mă întreb ce-i împiedică să revină cu de o mie de ori mai multe nave şi să le-o tragă ălora albaştri fără drept de apel. Mai ales că ei nu vroiau să cucerească planeta pentru priveliştile superbe şi plajele minunate, ci vroiau să o mineze de resurse subterane. Ar putea să o bombardeze de pe orbită şi apoi să vină să mineze tot ce vor.

O invenţie găsită în holul hotelului în care stau. E un aparat care încarcă telefoane şi alte dispozitive, printre ele şi iPod, iPhone, Playstation Portable, HTC-uri şi Blackberry-uri, Nokia şi Samsung.

Cutiuţele argintii au înăuntru diverse cabluri de conectare şi alimentare. O deschizi, bagi înăuntru telefonul sau iPod-ul, o închizi la loc cu cheia şi apoi introduci 2 lire pentru 50 de minute de reîncărcare, sau 3 lire pentru 90 de minute. Tare ideea, nu?