Există tehnologii care nu sunt puse niciodată în lumina reflectoarelor, dar în anumite momente sunt foarte utile. Intel Wireless Display e una dintre ele.

De revelion vroiam să pun un film de pe laptop pe televizorul LCD din cameră. Aveau şi cablu HDMI şi tot ce trebuie. Problema era că fişierul se găsea în laptopul meu şi eu vroiam să mai scriu şi să editez nişte imagini, aşa că trebuia întâi mutat filmul pe un alt laptop. Acest lucru este mult mai greu de făcut atunci când ai un fişier de 8 GB şi n-ai un stick USB suficient de mare.

Am încercat mai multe variante. Cardul din aparatul meu foto e de 8 GB, aşa că fişierul n-ar fi încăput (7,9 GB versus 8,3 GB). Altceva nu aveam la dispoziţie, iar reţeaua wireless mergea prost şi pica des, nefiind bună pentru un transfer susţinut la viteză mare. Am vrut să fac o reţea ad-hoc între laptopuri şi am reuşit (are Windows 7 utilitar pentru asta, deschideţi Start şi scrieţi “ad-hoc”), dar apoi am stat câteva minute să configurez Sharing şi Security-ul, făcând-o la nimereală cu conturi tip “Everyone” şi toate drepturile date direct, numai să meargă. Când în sfârşit a început transferul, laptopul primitor s-a blocat din cauza acestuia şi devenise de neutilizat. Timpul estimat era de 45 de minute.

Din toate protestele acestea mă bucur că presa a ieşit un pic şifonată. Mi s-a părut că ei încearcă să fie de partea manifestanţilor, dar aceştia nu-i vor de partea lor, dacă e să mă iau după scandările şi înjurăturile ce au răsunat pe acolo.

Nu mă refer la cameramanul Antenei 3 lovit în cap cu o piatră de către un protestatar. Trebuie să fii cretin să loveşti un cameraman cu o piatră şi asta din mai multe motive:

1. Trebuie să fii cretin ca să loveşti pe oricine cu o piatră.
2. Cameramanul e doar un slujbaş ce cară o cameră şi filmează ce se întâmplă. Nu este el vinovat pentru politica postului.
3. Un cameraman este un simbol al presei libere. E o idioţenie să strigi “libertate! libertate!” şi să dai în primul simbol al libertăţii, presa liberă, chiar în timp ce îți transmite mesajul tău de protest către restul țării.

Dincolo de acest incident nefericit, protestatarii au cam înjurat televiziunile. Mă gândesc că oamenii, deşi anti-Băsescu, anti-Boc, guvern, legi, impozite şi hoţie, nu văd în televiziuni un partener, deşi canalele de ştiri sunt împotriva aceloraşi lucruri.

Eu cred că lumea a conştientizat că realizatorii TV sunt plătiţi cu mii de euro pe lună ca să plângă pe postul TV despre cum alţii mor de foame. Nu sunt toţi în aceeaşi oală, şi vedetă TV şi protestatar. Oricât ar plânge Dana Grecu, Gâdea, Badea, Stan despre abuzurile la care “ne” supune guvernul, ei încasează mii de euro lunar. A înţeles şi lumea că, în timp ce realizatorii TV deplâng cu lacrimi de crocodil soarta pensionarilor, aceiaşi realizatori TV sunt plătiţi pe drepturi de autor şi până acum nu plăteau nici un ban contribuţie la pensiile bătrânilor pe care îi plâng.

Noi ceilalţi, angajaţi normali la stat sau privat, indiferent de salariul mic sau mare pe care îl încasăm, plătim contribuţii la pensii, sănătate şi asigurări de stat. Cei plătiţi pe drepturi de autor nu o fac (poate acum s-a mai schimbat ceva, dar ştiţi ce sume înseamnă ani de zile de neplată). E atât de simplu. Eu n-am simţit niciodată că cei de la televiziune ar fi alături de mine în problemele pe care le raportează şi le dezbat. Poate că n-a simţit nimeni asta.

V-aţi gândit la ce o fi în mintea celor care află acum că soţul, tatăl sau prietenul lor s-a dovedit a fi cel ce înţepa femei în tramvaiul 41, numit de presă şi “monstrul din tramvai”?

De exemplu să ne gândim la nevastă-sa. Vă daţi seama ce momente stânjenitoare sunt la muncă, atunci când merge acolo în prima zi după ce soţul ei a fost demascat public pentru albinuţa ce este? Cum s-or uita colegii la ea? Cât o bârfesc acum?

Şi apoi gândiţi-vă la săraca femeie în particular. Sunt sigur că înainte îşi spunea că probabil şi-ar omorî cu mâna ei soţul dacă vreodată îl prinde că o înşeală cu vreo piţipoancă din aia de la bancă. Acum, probabil că o simplă aventură cu alte femei ar fi fost soluţia fericită, varianta cea mai normală cu care poţi să ieşi în faţa lumii. Şi-ar fi dorit ca bărbat-su să fie implicat doar în atât! Dar când soţul tău declară că metoda lui de a atrage atenţia altor femei era să le înţepe în tramvai, cu un ac, ce poţi să te mai gândeşti? “Dar de ce cu un ac?” “De unde avea acul?” “Unde le înţepa?”.

Oare în atâţia ani de căsnicie o fi ştiut că soţul ei se excită când face pe maşina de cusut? Cum poţi să treci peste un astfel de moment atât de umilitor şi de amuzant. Soţul ei înţepa cu un ac femei în tramvai, fără să aibă o explicaţie bună pentru asta! Şi dacă în mod normal acest lucru s-ar fi terminat cu un scandal în familie, plânsete, palme şi alte asemenea, acum nu se mai poate, presa l-a înfierat în monstru, pericolul cel mai mare al ţării. În cât timp se uită așa ceva? Cum poți să treci peste asta?

Dacă n-ați fost ieri la manifestație, puteți citi totul la Auraș, într-o relatarea ce punctează foarte bine ce-a fost și ce n-a fost ieri la protestul pro-Arafat din Piața Universității și de la Cotroceni. | 7 comentarii

Mă bucur să văd manifestările de simpatie pentru Arafat şi faptul că este considerat un erou pentru modul în care a pornit de la zero şi a organizat SMURD-ul până la forma gigantică pe care o are astăzi. E un exemplu de succes.

Ieri am auzit despre un alt tip de erou, dar în agitatia acestor evenimente trece cumva neobservat şi neapreciat. Nu face nimeni manifestări de simpatie, deşi măcar nişte aplauze şi laude publice tot ar merita.

O poliţistă de la Direcţia Anticorupţie umbla deghizată în prostituată prin fata hotelului Radisson Blu, încercând să găsească dovezi despre coruperea altor poliţişti. A fost ridicată de aceşti poliţişti, care i-au spus că nu se poate prostitua acolo fără acordul lor şi că le datorează taxe de protecţie, a fost dusă la secţie, agresată, dezbrăcată, bătută, reţinută timp de 6 ore şi forţată să dea bani poliţiştilor. În tot acest timp i-a înregistrat şi acum există probe suficiente la dosar.

Dacă tot am pornit pe calea amintirilor cu consola Rambo, atunci să scriu şi despre walkman-ul pe care l-am avut acum mulţi ani, că mi-am adus aminte de el recent.

Walkman = casetofon portabil, cu căşti. Asta înseamnă în România, chiar dacă numele în sine este o marcă înregistrată a Sony, care au inventat acest dispozitiv. Dar, ca şi “adidaşi” şi “fă-mi un xerox”, în România termenul s-a extins.

Primul meu walkman a fost o chinezărie ieftină. Nu mai ţin minte ce marcă era, dar avea carcasa albastră și ieftină. Nu mergea strălucit, trebuia să întorci manual caseta, se mai agăța, se mai bloca şi consuma foarte repede bateriile cu care funcţiona.

Înţeleg că în curând Google va arăta mai multe rezultate din ce au postat prietenii tăi pe Google Plus. Mi se pare o idee foarte bună câtă vreme îţi permite (aşa cum face acum) să le dezactivezi dacă nu vrei asta.

Ştiu că veţi spune că dacă deja ştiaţi ceva din mesajele prietenilor, n-aţi mai fi căutat pe Google. Dar nu e chiar aşa.

Să zicem că vrei să afli mai multe detalii despre un espressor. Îi scrii codul pe Google, dai de 283 de magazine care-l vând, de 15 site-uri care doar adună linkuri către review-uri reale, de câteva review-uri subţiri rău şi poate unul-două bune. Timp total: măcar zece minute, din care multe vor fi timp și bandă irosită.

Acum să presupunem că Google îţi arată, prin rezultate aduse din Google+, că un prieten de-al tău tocmai spune că şi-a luat acel espressor. Când a spus asta? Acum 6 luni. Poate la vremea respectivă nici nu i-ai citit mesajul sau nu te interesa subiectul, aşa că nu e de mirare că ai uitat.

Am avut aşa ceva când eram mic şi mă jucam pe ea în draci, spre disperarea alor mei, care erau forțați să mă lase să mă joc la singurul televizor din casă. Dar nu ştiu ce este şi cum se cheamă şi după ce era copiată, că doar nu era marca Rambo şi în original.

Cred că o conectăm prin SCART la televizor. Consola avea patru butoane, unul de start, altul care trecea la următorul joc (erau vreo sută, dar puţine erau cu adevărat marfă), un buton care repornea jocul şi al patrulea nu mai ştiu ce făcea. Aveam două joystick-uri, fiecare cu un buton pe ele.

Al doilea joc era cel mai marfă, cu un avionaș care mergea pe un traseu roz, împuşca alte avioane şi elicoptere şi trecea prin locuri de realimentare. Mai era unul de împuşcai rațe şi altul în care lansai “deep charges” în apă după nişte vapoare. Altele nu mai ţin minte.

Dar… ce era?