Spre est “there be dragons”

Băieţii plecaţi cu o Dacia până în Mongolia trec prin nişte aventuri incredibile. Mi se face un dor de a vizita țări din acestea complet diferite de Europa noastră, gen Turkmenistan şi Uzbekistan. Parcă m-am săturat de lumea noastră clasică şi de normele ei bine ştiute, iar dacă mai văd încă o dată Viena mă iau la palme.

Turkmenistanul nu este membru în Cartea Verde, așa că asigurarea noastră nu era recunoscută. Din cauză că era coadă am reuşit să intru abia peste o oră şi am plătit: 1 USD for vehicle desinfection, 30 USD for entry & vehicle passage, 68 USD for compensation of the fuel cost, 35 USD third party liability insurance şi 5 USD for processing the entry permit. În total, 139 de dolari SUA, exagerat de mult.

Să vă explic care este treaba cu “compensation fuel cost”. Prețul carburantului este subvenționat de stat, astfel încât cetățenii să simtă grija pe care o are președintele pentru ei. Acest lucru nu este valabil și pentru străini (cu excepția celor din Republica Islamică Iran), astfel încât noi trebuie să plătim o taxă suplimentară de 6 cenți SUA pentru fiecare km pe care îl vom străbate în Turkmenistan. Traseul nostru însumează 1.130 de kilometri, rezultând așadar 68 dolari.

Era 16.30, 40 de grade, iar în jurul meu toată lumea alerga de la un ghișeu la altul cu hârtii în mână, informațiile circulau din gură în gură, soldații supravegheau tot şi oriunde aş fi privit Președintele îmi zâmbea sau îmi făcea cu mâna din tablourile mici așezate în fiecare birou și din poza mare din holul vămii. Nu mai puteam, aveam nevoie de o țigară. Afară erau peste 50 de grade la soare. Mi-am aprins o țigară, un șofer de TIR mi-a cerut şi el una şi am discutat puțin în engleză. Aşa am aflat că…în Turkmenistan fumatul este interzis în locurile publice inclusive în mașină. Ceee? În mașina mea? Da. Șoferul sau pasagerii? Toți, legea nu face distincție.

Dar surpriză: Molo nu a fost primit în bancă în sandale. Un funcționar i-a cerut să își cumpere pantofi și apoi să se întoarcă. A mai încercat apoi și la celelalte două bănci și a revenit cu două vești: una bună și una proastă. Cea bună, a fost primit în bancă în sandale, iar cea proastă, nu putem scoate bani de la ATM sau de la ghișeu, întrucât băncile din Turkmenistan nu pot lucra cu carduri străine, chiar emise sub sigla Visa sau MasterCard. Până la urmă am primit nişte bani prin Western Union. Noroc cu telefonul prin satelit Thuraya.

În Dacie nu avem aer condiționat, așa că ținem toate geamurile deschise. Ne mai ventilăm un pic, dar intră și praf. Temperatura în mașină ajunge la ora 13 la 45 de grade. Asfaltul devine din ce în ce mai prost, se lucrează la șosea și se încearcă transformarea în autostradă. Nu cred că va ține prea mult, întrucât se toarnă asfaltul de uzură direct pe pietriș, fără suport de beton. Oare de ce? La vreo 350 de kilometri de Așgabat deja nu mai puteam vorbi de șosea. Cratere dintr-o parte în alta, gropi imense, praf, pietre. Pe mici porțiuni am accelerat până la 60 de km/h, dar am frânat pentru a evita distrugeri masive la roțile față. Viteza a fost de 10-20 km/h și chiar și așa scutul și catalizatorul au fost în contact aproape permanent cu solul (asfalt e mult spus).

Când l-am întrebat pe un vameș mai tânăr dacă sigur nu trebuie să plătim nimic, noi având experiența Turkmenistanului, când am plătit chiar şi o taxă pentru a putea ieși din vamă, ne-a spus că în Uzbekistan străinii, mai ales cei din vest, sunt bineveniți. L-am întrebat dacă pentru asigurarea obligatorie pentru mașină trebuie să dăm ceva, să nu avem probleme în caz de vreun accident. Ne-a spus că la ei, în Uzbekistan, nu sunt accidente.
De ce nu am scăpat a fost controlul amănunțit al tuturor medicamentelor pe care le cărăm după noi pentru orice eventualitate. A trebuit să desfac fiecare cutie, să se convingă că nu sunt decât niște pastile de dureri de burtă, de cap, tifon, nimic dubios. Citea de pe fiecare cutie compoziția chimică și o confrunta cu o listă.

Ne-am luat rămas bun de la gazdă și am mers la monumentul Mării Aral. Pe un mic promontoriu se află monumentul pe care este pictat conturul Mării Aral în 1960 și acum în 2012. Diferența este incredibilă, sunt două lumi diferite. Ne-am întâlnit cu un localnic care ne-a spus că acum 40 de ani, pe când era copil, făcea baie aici, exact în acest loc. Aici, unde acum este doar nisip…

În Taşkent am schimbat rulmenții la roata stângă față, uleiul, filtrul de ulei și am suflat filtrul de aer. Dacă tot am umblat la roți, ne-am gândit să schimbăm și plăcuțele de frână. După tot drumul, Miorița noastră merita din plin o mică ședință de înfrumusețare.

A doua zi am mers prin Valea Fergana, zona cea mai industrializată și, în același timp, grânarul țării. Este incredibilă trecerea de la deșert la câmpii și dealuri cultivate, pomi fructiferi și munți de 2.000-3.000 de metri.

Incepeti de aici si cititi posturile mai recente.