Catedrala St Paul

Catedrala Sfântul Paul este între obiectivele obligatorii de văzut când ajungeţi în Londra. După cum scrie în broşura de prezentare, este acolo de 1400 de ani (ce avea poporul român atunci?), chiar dacă a fost reconstruită complet după marele incendiu din 1666.

Am văzut multe catedrale în călătoriile mele, dar aceasta ajunge lejer în top 5, alături de Sfântul Petru din Vatican, Sf Anton din Padova, catedrala din Strasbourg şi cea din Canterbury. Am intrat în ea acum doi ani şi m-am odihnit câteva minute pe un scaun, obosit de la ploaia torenţială de afară. Am plecat impresionat de măreţia ei.

Acum o săptămână am fost iarăşi acolo. N-am vrut însă să dau 13 lire ca să o vizitez, aşa că am stat doar câteva minute în zona de intrare şi apoi am ieşit. Mi se par cam bulangii să ceară banii aceştia. Pe un panou la intrare îşi cer scuze pentru costul biletului, dar menţionează că întreţinerea catedralei îi costă 7 milioane de lire pe an. Undeva mai jos, în prezentarea edificiului, scrie că au în jur de 1,5 milioane de vizitatori anual. Păi dacă toţi plătesc bilet, înseamnă că anual strâng 19,5 milioane de lire doar din taxa de intrare, la care se mai adaugă şi banii încasaţi din magazinul de suveniruri de la subsol, care are preţuri destul de piperate.

Am plecat, am mers spre Tate Gallery şi tocmai când vroiam să trec podul Millenium Bridge am făcut o fotografie cupolei, fotografie în care am observat oameni aflaţi acolo, sus de tot deasupra Londrei. Opa! Dacă iei bilet te poţi urca până în vârful catedralei, pe balconul de la cel mai sus nivel? Da! M-am întors, am plătit 13 lire şi am intrat. Și am făcut și niște HDR-uri.

Am impresia că dacă vrei doar să intri în catedrală, până la altar, nu costă nimic. Biletul l-am arătat doar când am urcat spre nivelurile superioare. Recunosc că am stat vreo 30 de minute în catedrală, dând un tur altarului principal, citind inscripţiile de pe fiecare monument şi sculptură (tot felul de comandanţi care s-au remarcat în bătăliile englezilor) şi privind tavanul şi cupola minunat pictate. La ora 11 fix un preot a luat cuvântul, a urat bun venit tuturor vizitatorilor şi ne-a rugat că nu uităm că suntem într-un lăcaş religios şi că obiceiul locului este că la fiecare oră fixă toată lumea să ia un loc şi pentru câteva secunde să se gândească la cele sfinte. Apoi a rostit Tatăl Nostru în engleză şi ne-a invitat pe toţi cei prezenţi să-l rostim şi noi, în engleză sau în limba fiecăruia, după dorinţă, şi l-am auzit spus în vreo 3-4 alte limbi în jurul meu. La sfârşit ne-a mulţumit, ne-a urat vizită plăcută în continuare şi ne-a spus că, dacă cineva vrea să discute cu el despre catedrală sau alte lucruri de-ale credinţei, poate fi găsit în jurul altarului.

Iar eu am început urcuşul. 257 de trepte mari, în spirală, de la nivelul catedralei şi până la un balcon interior aflat la baza cupolei, zonă numită Whispering Gallery. Aşa este acustică aici încât dacă spui ceva în şoaptă lângă un perete se aude perfect în cealaltă parte a cupolei. Nu eram însoţit de nimeni și deci n-am putut testa. Mi-am tras un pic sufletul şi am urcat mai sus, încă 119 trepte mult mai abrupte şi pe nişte culoare mult mai înguste, până la Stone Gallery, un balcon larg pe exteriorul catedralei. Priveliştea, Londra văzută în toate direcţiile, este impresionantă, dar se merge şi mai departe, în Golden Gallery, 152 de trepte mai sus, dar aici a fost cel mai greu: scări metalice, ca de şantier sau turn de comunicaţii, într-o spirală foarte strânsă, urmate pe final de un culoar atât de mic şi îngust încât m-am îndoit la jumătate ca să pătrund prin el, iar dacă eram oleacă mai gras acolo aş fi rămas blocat. Şi nici nu te poţi răzgândi în mijlocul urcuşului, pentru că ascensiunea se face pe un set de scări, iar coborârea e prin altă parte.

Priveliştea de sus, din vârful-vârfului catedralei, merită toţi banii şi tot efortul pentru a ajunge acolo. E unul din cele mai înalte puncte ale Londrei. Avioanele, mereu prezente pe cerul orașului, par atât de aproape încât le vezi clar roțile şi înscrisul de pe fuselaj. Se vede Tamisa spre Tower Bridge şi spre vest până unde coteşte la roata London Eye, se vede Fleet Street şerpuind pe jos, Canary Wharf şi piramida din vârful său e undeva în depărtare, se vede clădirea Lloyd’s şi toţi ceilalţi zgârie-nori dinspre est, turnul Oxford spre nord-vest, iar Tate Gallery pare la o aruncătură de băț, dincolo de Tamisa.

Din cel mai înalt punct al catedralei am coborât în cel mai jos. Înapoi la parter şi de acolo în criptă, unde sunt diverse sculpturi pentru mormintele unor oameni foarte celebri ce se odihnesc sub St Paul. Două dintre ele sunt ale unor oameni ce au definit istoria Angliei: Lordul Arthur Wellington şi Horatio Nelson, care împreună l-au terminat pe Napoleon. Au două sarcofage mari, aşezate în camere alăturate, iar în jurul lor sunt plăci comemorative pentru alţi eroi englezi, precum Lawrence “al Arabiei” sau generalul Montgomery.

După ce am ieşit am dat în stradă peste doi indieni uitându-se admirativ la catedrală şi vorbind despre ea. Mă întreb cum se simt ei, când văd ce măreţie a avut Imperiul Britanic şi ce simboluri ale puterii şi-au construit, în timp ce India, mulţi ani stăpânită de englezi, este, prin comparaţie, o mare mizerie chiar şi astăzi.