Am mers ieri o staţie cu metroul la noi şi pe la Unirii stăteam pe una din lungile scări rulante şi mi-am adus aminte de cele din Londra şi de cum era metroul acolo. Nu am dat foarte multe detalii atunci (urmăriţi tag-ul Anglia pentru jurnalul de călătorie unde se găseşte tot ce am scris despre excursia din vara trecută) deoarece erau mai multe de povestit despre Londra. Culmea este că acum îmi dau seama că sunt foarte multe de spus şi despre metroul londonez şi nu ştiu cum să le organizez sub forma unui post, dar voi încerca.

De ce spuneam că o scară rulantă mi-a adus aminte de călătoria din vara trecută? Pentru că acolo te obişnuiai repede ca pe scară să stai pe dreapta, altfel o păţeai. Erau semne mari peste tot cu mesaje de genul “stand on the right, climb on the left”. Stăteai pe loc şi lăsai scara să te urce? Te poziționai pe dreapta. Prin stânga ta treceau cei grăbiţi să ajungă la suprafaţă mai repede. Iar toţi londonezii erau grăbiţi, toţi turiştii străini stăteau pe dreapta. Ne-a zis din prima ghidul ca această regulă trebuie respectată, dar obişnuinţa de la noi de acasă moare greu, aşa că multe persoane se aşezau unde nu trebuie şi îşi aminteau ce trebuie să facă atunci când din spatele lor se auzea un “excuse me” rostit pe un ton imperativ. Englezii erau grăbiţi, întârziau la servici, luau scările rulante nu pentru că le-ar fi fost lene să urce pe cele normale, ci pentru că staţiile sunt prea în adânc construite; nu tolerau greşelile. Mi s-a făcut ruşine când mi s-a întâmplat chiar mie acest lucru, deoarece la rândul meu nu mi-ar conveni ca în Bucureşti să vină câteva milioane de turişti şi în fiecare zi să mă lovesc de mişcarea lor browniană şi de toţi gură-cască la clădiri şi monumente, de parcă ar fi într-un muzeu, nu pe străzile unui oraş aglomerat.

Staţiile sunt construite la adâncime. La noi cred că Piaţa Unirii 2 este printre cele mai “bine îngropate” staţii. Coborî de la magazin până la automatele de taxare, apoi coborî trepte până la McDonald’s-ul din metrou şi de acolo mai coborî o rundă până la peron (prin comparaţie cu Izvor, de exemplu, unde coborî câteva trepte şi gata). La englezi cobori de-ţi ieşeau capacele. 10 minute erai pe scări. Din cele rulante sau scări mai largi erau doar în staţiile mari sau mai noi, în majoritatea celor prin care am fost era ca în beci, cu culoare strâmte şi scări înguste de încăpeau 2 persoane în paralel. Iar când ieşeai din tren şi vroiai să urci la suprafaţă, dădeai peste câte un semn care spunea “de aici şi până sus sunt 371 de trepte, te invităm la lift, ca să nu mori de inimă în staţia noastră”. Şi aproape în fiecare staţie erau lifturi, de obicei minim două, mari cât să încapă vreo 20 de persoane, şi te urcau direct în stradă. Era mereu aglomeraţie la ele şi uneori am aşteptat chiar şi 10 minute liftul, plus că metrourile vin repede şi de obicei oamenii dintr-un tren nu apucă să urce toţi la suprafaţă până când vine următorul tren şi debarcă alţi oameni în acea staţie.

Aglomeraţia era cruntă. Sunt foarte mulţi londonezi la care se adaugă foarte mulţi turişti. Liniile de metrou sunt multe şi codificate pe culori (mai bine să ştii că ai de luat linia Mov decât să trebuiască să ştii diferenţa dintre M1 şi M3, ca la noi) şi au multe staţii de intersecţie, în care se aglomerează nu doar pasagerii ce coboară de la suprafaţă la metrou, ci şi cei care schimbă liniile. La orele de vârf nu încapi nici măcar pe peron. Am prins undeva (parcă în staţia Holborn) atât de multă lume, încât o lucrătoare a metroului a venit înarmată cu fluier și baston şi stătea pe peron în locul prin care se făcea accesul şi cum intrai te împingea spre un capăt sau spre celălalt al staţiei, ca nu cumva să te opreşti acolo la scări (pe o scară se cobora pe peron şi pe altă scară acesta se putea părăsi, erau cu sens unic). Mai rău cred că nu putea fi decât dacă ne împingeau şi în tren, cum am auzit că se întâmplă în Japonia. Iar peronul era îngust de tot. Metrourile veneau la 3-4 minute, dar şi ele erau destul de înguste şi am stat mereu nemişcat, într-o poziţie contorsionată, bucuros că am reuşit să intru în tren şi n-am rămas pe afară. Distanţa dintre staţii este mică şi dacă până la următoarea trebuie să ajungi la uşile de pe partea cealaltă a vagonului, există riscul să nu o poţi face la timp. Ce m-a deranjat cel mai tare ca turist este că nu ştiam pe ce parte urmează să fie peronul următor. Nu se fac anunţuri ca la noi şi nici nu sunt marcate pe hartă peroanele. Era la noroc, ştiam că trebuie să cobor la staţia următoare şi când intrăm în ea mă uitam cât puteam de repede pe ce parte a vagonului trebuie să cobor şi împingeam pe toată lumea, care nu prea avea de unde să-mi facă loc. Au fost câteva momente când am crezut că nu apuc să cobor în staţie. Iar în ce priveşte staţia Covent Garden, există şi avertismente oficiale scrise în metrou, că la ora de vârf se aglomerează atât de tare încât mai bine rămâi în metrou până la Leicester Square, următoarea staţie, şi coborî acolo şi te întorci pe jos până la Covent Garden. Zona era una pietonală, plină de restaurante şi baruri şi magazine şi după muncă toate erau pline de oameni ieşiţi la un pahar de bere.

Peronul era foarte îngust, trenul la fel, scările rulante lungi de aveau plasate câte 20 de reclame de-a lungul lor şi aveai timp să le citeşti pe fiecare. La intrare cumpărai bilete fie de la casieri fie de la automate de bilete, la ieşirea din staţie le taxai iarăşi, ca să dovedeşti că ai cumpărat biletul potrivit călătoriei (metroul e împărţit în 6 zone, dacă ştii că ai de mers spre periferie sau la Heathrow trebuie să iei un bilet mai scump). Mi-am schimbat părerea despre Metrorex-ul nostru, care de bine de rău are acum trenuri moderne şi încăpătoare iar staţiile sunt mari şi pleci repede din ele. Acum mulţi ani am mers şi cu metroul prin Roma (culmea, în câte orașe am mai fost, nu am luat niciodată metroul), dar toate trenurile arătau de parcă ar fi fost vandalizate, staţiile erau pline de cerşetori şi miroseau a urină și era o mizerie cruntă peste tot. S-o mai fi schimbat şi Roma între timp, dar, orice ar fi, metroul bucureştean arată bine şi merge bine. Singurele aspecte la care ne fac rău englezii sunt întinderea reţelei de metrou (practic tot oraşul) şi faptul că aveau foarte bine marcate staţiile şi peroanele şi hărţile şi indicatoarele şi tot ce îţi trebuia. Era imposibil să nu înţelegi unde trebuie să mergi şi ce să faci. Mă uitam şi că e o adevărată cultură a metroului, erau zeci de tricouri cu simbolul London Underground (americanii ar zice Subway probabil, dar în Anglia acestea sunt nişte fast-fooduri cu sandvişuri făcute la comandă), cu hărţile oraşului inclusiv pe chiloţi, cu celebrele avertismente Mind the Gap, care sunt scrise ca să nu-ţi prinzi piciorul la tren și o grămadă de produse ce țineau de subteran. Găsiți la noi măcar un singur obiect de cumpărat care să vă aducă aminte de metrou.