Halo 2 este extraordinar

Astăzi, când am terminat de jucat Halo 2, mi-am dat seama că toţi cei care lăudau seria Halo aveau dreptate. Jocul este super. De la început şi până la sfârşit, te prinde cu o poveste şmecheră, inedită. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să depun efort ca să termin cât mai repede un joc, doar pt a vedea ce se întâmplă. Halo 2 a fost primul în mulţi ani care m-a captat astfel. Îşi merită toate premiile şi banii pe care i-a câştigat.

De la început şi până la sfârşit te ţine în priză cu o poveste interesantă, inedită, cu răsturnări de situaţie şi personaje plăcute. Halo erau nişte lumi imense (ringworlds, de fapt) contruite de o rasă avansată, şi reprezentau de fapt arme imense care puteau distruge toată viaţa din galaxie. Omenirea este prinsă într-un război împotriva unei rase mai puternice, Covenant, care venerau aceste Halo şi credea că prin activarea lor îşi vor începe ascensiunea. Apare şi a treia rasă, cea împotriva căreia fuseseră contruite şi utilizate Halo acum mii de ani, dar care nu fusese distrusă complet. Este genul de joc la care atunci când terminam un nivel nu mă gândeam “hai să o termin aici pe ziua de azi“, ci “wow, mă întreb ce se întâmplă în continuare“. Şi am dat înainte până la capăt, şi jocul mi s-a părut prea scurt şi vroiam să mai fie. Ce să zic… cei de la Bungie au găsit combinaţia perfectă şi de succes pentru un first-person shooter. Jocul are în sfârşit implementate o grămadă din ideile pe care ne-ar fi plăcut să le vedem în alte titluri ale acestui gen. Poţi conduce tot felul de vehicule, de teren sau zburătoare, inclusiv de-ale duşmanilor. Poţi lua arma oricărui inamic ucis, de fapt întreg jocul se desfăşoară astfel, iei ce armă găseşti pe jos şi îţi faci treaba cu ea. Armele sunt bine modelate şi implementate, şi pe lângă cele de tras “la grămadă” ai şi sniper, şi rachete, şi sabie, şi grenade. Poţi să mergi la luptă cu două arme, una în fiecare mână. Eşti însoţit de aliaţi, de trupe de-ale tale, care te ajută cum pot şi sunt destul de inteligente încât să-şi facă treaba bine. Într-un jeep poţi să te sui la volan, şi atunci un soldat de-al tău se suie la mitralieră şi trage automat în duşmani, sau poţi să te sui tu la mitralieră şi altcineva să conducă, să poţi să stai în dreapta şoferului şi să faci ce vrei de acolo. Poţi să joci mai strategic sau mai “Rambo”. Inamicii se feresc de grenade, se ascund, fug, se mai luptă între ei. Decorurile sunt de la nave spaţiale la oraşe imense la zone de junglă şi clădiri antice, şi oriunde ai lupta simţi că faci parte dintr-un război mult mai mare. Iar jocul îmbina toate acestea în proporţia exactă pt a face din el un mare succes. Mă plângeam că grafică nu mi se părea foarte bună, un fel de Jedi Academy aşa, dar nu mai contează, jocul nu are nevoie de o grafică excelentă pt a-l susţine.

Citeam undeva că în prima zi, la lansare, s-au vândut 2,6 milioane de exemplare, încasându-se 125 de milioane de dolari. În acel moment, a fost un nou record pt industria de entertainment, jocul Halo 2 strângând mai mulţi bani în prima zi şi decât filmul cu cele mai mari încasări la lansare de până atunci. Nici nu mă mir că lumea aşteaptă Halo 3 cu aşa interes. Este genul de joc pe care după ce îl iei de pe net, te hotărăşti să-l cumperi că să-l poţi juca online cât vrei tu, şi să te bucuri de el la maxim. Genul pt care ai putea cumpăra un Xbox 360 doar ca să te joci Halo 3 în septembrie.